Mult așteptata conversație dintre președinții Trump și Putin a avut loc luni 19 mai și a rezolvat puțin. De fapt, mai puțin decât puțin. Aceasta a subliniat încă o dată că Putin nu are niciun interes pentru un armistițiu bazat pe termeni pe care orice guvern ucrainean independent i-ar accepta. Putin pare interesat în principal să continue războiul, având în vedere avantajele actuale ale Rusiei pe câmpul de luptă, și să evite învinovățirea administrației Trump pentru că este partea responsabilă pentru prelungirea luptelor.

Președintele Trump, la rândul său, pare dispus să crească presiunea asupra Rusiei și, de asemenea, din ce în ce mai neinteresat de rezolvarea unui război pe care a promis în repetate rânduri că îl va încheia înainte de a prelua mandatul sau în termen de 24 de ore de la inaugurare. El a renunțat la apelul său pentru un armistițiu imediat, înlocuindu-l cu unul pentru discuții directe Rusia-Ucraina, o propunere pe care Putin a lansat-o la începutul acestei luni, dar nu a reușit să o ducă la bun sfârșit după ce președintele ucrainean Zelenski și-a exprimat deschiderea față de idee. Trump pare acum confortabil cu ideea ca Vaticanul, nu Statele Unite, să joace un rol diplomatic mai important în medierea acestor eforturi. Problema este că declarațiile ministrului de externe, Serghei Lavrov, la conferința diplomatică „Ținuturile istorice sud-rusești: Identitatea națională și autodeterminarea popoarelor”, Moscova, 23 mai 2025 revocă această propunere a lui Trump cu Vaticanul. Lavrov a susținut că negocierile de la Vatican ar fi „nerealiste” și că ar fi „incomod” pentru reprezentanții „a două țări ortodoxe” să se întâlnească la Vatican. Lavrov a insistat pe 23 mai că orice acord de pace trebuie să includă condiții care să împiedice „repetarea a ceea ce i-a adus pe puciști la putere printr-o revoluție sângeroasă”, referindu-se la protestele Euromaidan din Ucraina din 2014 și la Revoluția Demnității, care l-a alungat pe fostul președinte pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici.

Lavrov a reiterat, de asemenea, afirmația repetată a președintelui rus Vladimir Putin conform căreia președintele ucrainean Volodimir Zelenski nu este liderul legitim al Ucrainei și a susținut că Rusia ar putea negocia cu conducerea Radei Supreme (parlamentul) ucrainene în loc de Zelenski. Fie că este vorba de Rusia și Ucraina, fie de Israel și Hamas, președintele Trump pare să-și piardă interesul pentru negocierile care nu au succes rapid, lucru pe care puțini îl reușesc. Ceea ce lipsește, dincolo de rezistența, este înțelegerea faptului că diplomația este în mare parte o reflectare a contextului. Ceea ce se întâmplă în afara mesei de negocieri este esențial pentru modelarea comportamentelor la masa negocierilor. În acest caz, obiectivul trebuie să fie crearea unui context care să-l forțeze pe Putin să concluzioneze, oricât de reticent, că continuarea luptelor nu va aduce mai multe rezultate Rusiei. Acest lucru necesită un angajament clar al SUA față de apărarea Ucrainei, inclusiv un angajament nelimitat de a-i furniza armele și informațiile de care are nevoie pentru a se apăra împotriva Rusiei. Sancțiunile suplimentare împotriva Rusiei, de care Trump pare să se abțină acum, nu vor funcționa izolat, chiar dacă astfel de sancțiuni sunt justificate. Din păcate, președintele american nu pare să înțeleagă că nu va obține niciodată pacea pe care o caută dacă va continua să arate mai mult interes în a-l cultiva pe Putin decât în ​​a ajuta Ucraina să se opună agresiunii rusești. Acum, strategia SUA s-a îndreptat din nou către diplomația personală.

Trump a abordat posibilitatea de a se întâlni cu Putin în Turcia în timpul călătoriei sale în Orientul Mijlociu. Dar când Putin nu a răspuns, Trump a dat înapoi. „Uite, nu se va întâmpla nimic până când eu și Putin nu ne vom întâlni”, a declarat Trump reporterilor. „Și nu avea de gând să meargă… Nu avea de gând să meargă dacă eu nu eram acolo. Și nu cred că se va întâmpla nimic, fie că vă place sau nu, până când eu și el nu ne vom întâlni.” Negocierile de un anumit fel se vor relua, fără îndoială. Rusia va prezenta un document, iar Ucraina, Europa și Statele Unite vor răspunde. Dar rachetele vor continua să cadă asupra Kievului, iar baia de sânge pe care Trump o deplânge va continua. Uneori, istoria diplomatică este ambiguă. Dar rezultatele negocierilor cu Ucraina sunt foarte clare. Rusia, agresorul, a refuzat să înceteze lupta până când nu obține ceea ce își dorește. Iar Trump, cel care încearcă să concilieze, l-a lăsat până acum pe Putin să scape nepedepsit. Ceea ce pare pregătit să facă Trump este să lase soarta Ucrainei în propriile mâini și în cele ale Europei. Dacă se dovedește că acest lucru este adevărat, ar constitui un capitol jenant în istoria SUA, unul cu ramificații adverse ample pentru ea și lumea pe care a construit-o. Regatul Unit și Uniunea Europeană au ajuns la un acord istoric care vizează „resetarea” relației lor post-Brexit, relaxând restricțiile privind călătoriile și munca pentru sute de milioane de oameni de pe continent.

Regatul Unit și Uniunea Europeană au ajuns la un acord istoric care vizează „resetarea” relației lor post-Brexit, relaxând restricțiile privind călătoriile și munca pentru sute de milioane de oameni de pe continent. Parteneriatul declarat recent la Londra între Marea Britanie și Comisa Europeană (care fie vorba între noi deși nu a federalizat Europa ea o conduce ca și cum ar fi federalizată) printr-un acord va consolida contribuția europeană la NATO. Părțile vor analiza posibilitatea stabilirii unui „acord administrativ” între Regatul Unit și Agenția Europeană de Apărare, conform documentului de 11 pagini publicat de britanici – sau 12 pagini în versiunea UE. UE și Regatul Unit intenționează, de asemenea, să intensifice cooperarea într-o serie de domenii legate de securitatea maritimă, inclusiv aspectele de securitate ale navelor maritime de suprafață autonome. Exemplul elocvent este  că Regatul Unit și Germania au anunțat că vor colabora pentru o nouă capacitate de atac de top, o rachetă  cu rază lungă de acțiune de peste 2.000 de kilometri, o mișcare care va consolida descurajarea NATO și va stimula industriile de apărare din Regatul Unit și Europa. Acordul a inclus, de asemenea, angajamente de a oferi ambarcațiunilor de pescuit din UE acces la apele britanice pentru încă 12 ani, după acordul actual, care urmează să expire anul viitor. Europa își va deschide, de asemenea, piața energiei electrice către Regatul Unit, o mișcare pe care von der Leyen a lăudat-o ca un pas către creșterea securității energetice și scăderea prețurilor. Un astfel de acord, care de obicei reglementează bariere banale, dar vitale, pentru schimbul de informații, ar fi o condiție prealabilă pentru includerea britanicilor în schemele de dezvoltare existente gestionate de EDA (Agenția Europeană pentru Apărare).

Ca o concluzie colaborarea în domeniul apărării de la invazia Rusiei în Ucraina a crescut doar de când administrația Trump a amenințat că își va retrage garanțiile de securitate pentru Europa și va lăsa Kievul să se descurce singur în fața Moscovei. Acordul a marcat o strângere de mână formală privind un nou parteneriat de apărare Marea Britanie-UE. Marea Britanie va avea acum acces la un program de apărare la nivel european, permițând companiilor britanice să liciteze pentru contracte de securitate alături de rivalii europeni. Starmer și președintele francez Emmanuel Macron au devenit principalele voci care pledează pentru Kiev pe scena globală, iar cei doi lideri i-au presat pe omologii lor europeni să își sporească cheltuielile militare și să se alăture unui bastion european împotriva avansurilor Moscovei. Însă pentru Rusia, Ucraina nu este Siria și nu este Georgia. Siria a fost o aventură îndepărtată în care retragerea Rusiei a putut fi ascunsă. Acolo negociază acum cu Turcia păstrarea bazei militare de la Tratus singura pe care deocamdată Rusia o are la Mediterană. Căutarea de către Vladimir Putin a unor noi baze militare în Mediterana s-a încheiat în Libia, o țară la fel de facțională și complicată precum Siria, din care forțele rusești au fost efectiv expulzate. Fără porturi și aeroporturi care să o aprovizioneze, misiunea imperială a Rusiei în Africa ar putea deveni la fel de nefericită ca intervenția sa eșuată în Siria. Kremlinul a instalat mercenari într-un număr tot mai mare de țări bogate în minerale, în adâncul continentului african. Dar aprovizionarea acestor unități este departe de a fi ușoară. De aici și nevoia de baze la îndemâna Rusiei. Mișcarea de oameni și echipamente de către Kremlin din Siria în Libia de la căderea lui Bashar Assad în decembrie nu este doar o evacuare, ci și o pivotare din Orientul Mijlociu către Africa, singurul continent pe care Moscova are încă putere de influență. Sistemele de urmărire a zborurilor au înregistrat zilnic călătoriile avioanelor de transport militar de la baza aeriană siriană a Rusiei de la Hmeimim către trei baze din Libia, de la mijlocul lunii decembrie. Între timp, unii analiști consideră că o flotilă de patru nave de transport care navighează din Rusia spre Mediterană livrează echipamente grele în estul Libiei, condusă de liderul militar pro-rus, Khalifa Haftar.

Navele, care se îndreptau aparent spre Siria la mijlocul lunii decembrie, au ajuns în atenția presei când una dintre ele, nava de marfă Ursa Major, a explodat și s-a scufundat la scurt timp după ce a traversat Strâmtoarea Gibraltar. Georgia este blocată într-un tipar de așteptare, oscilând între Rusia și Occident, ceea ce nu este un dezastru pentru Moscova – în timp ce Ucraina este un dezastru pentru Moscova. În Ucraina, armata Rusiei este blocată, în timp ce morții și victimele se acumulează. Putin nu are nicio cale de ieșire din război – în afară de a admite o versiune a înfrângerii. Kremlinul poate încerca să ascundă mizeria războiului de ruși, dar numai în măsura în care poate spune povestea războiului. Putin nu poate șterge la fel de eficient dovezile unei economii șovăielnice. Nici nu le poate oferi rușilor nicio promisiune politică coerentă, în afară de un putinism nesfârșit. Încet, și nu încă brusc, Rusia începe să piardă războiul.