Gioachino Rossini a reusit ca in doar 13 zile sa compuna celebra opera, Barbierul din Sevilla. Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieţii sale, fiind marcată de succese care îl conduc la Napoli, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlneşte cu Beethoven, la Londra şi, la Paris, unde se stabileşte, în 1824, preluând funcţia de director al teatrului italian.
Printre lucrările lui Gioachino Rossini din acea perioadă se numără: „Bărbierul din Sevilla” şi „Otello” (compuse în 1816), „Cenuşăreasa” (1817), „Semiramide” (1823), aceasta din urmă fiind ultima dintre marile lui opere compuse pentru scenele italiene. La Paris Rossini va compune în limba franceză opere precum „Siége de Corinthe”, iar ultimele sale opere – „Contele Ory” (1828) şi „Wilhelm Tell” (1829) – au fost compuse direct de pe librete franceze.
Opera „Barbierul din Sevilla” („Almaviva” sau „Precautiuni inutile”) a lui Gioachino Rossini a fost compusa în doar 13 zile. Apropiindu-se data premierei si intrat în criza de timp, Rossini apeleaza la o uvertura mai veche, scrisa pentru „Aurelian in Palmira” si preluata ulterior în „Elisabeta”. Dupa esecul total de la premiera din 20 februarie 1816 (Teatro „Argentina” din Roma), cauzat de adeptii lui Paisiello – si el autorul unui „Barbier”, la al doilea spectacol, în absenta taberei adverse, succesul va fi desavârsit, iar compozitorul purtat pe sus de simpatizantii entuziasmati. Libretul lui Cesare Sterbini are la baza piesa omonima a lui Beaumarchais (1732 – 1799). Acesta preia subiectul unei farse populare („Finta Pazza”), transformându-l într-o capodopera a comediei franceze, care a suscitat interesul a nu mai putin de unsprezece compozitori. Cea mai reusita varianta este cea rossiniana, gratie potentarii tuturor trasaturilor psihice si sociale cu care Beaumarchais îsi investise personajul titular. Figaro nu mai e intrigantul vechilor farse, ci un om siret si activ, reprezentant al micii burghezii în ascensiune, din sec.18. La Gioachino Rossini totul este construit prin muzica: personaje, actiune, ambianta, traiesc datorita limbajului divers si pitoresc al combinatiilor sonore. Orchestra debordeaza de veselie. Acorduri sclipitoare, arpegii fulgurante, figuratii ce se succes cu repeziciune sunt întrerupte doar de câte un motiv incisiv, de un accent caracteristic, pentru a sublinia grotescul sau aluzia ironica. Ascultând „Barbierul…” lui Gioachino Rossini nu poti decât sa exclami, precum Dante: „asupra celor ce stiu sa râda, nici zeitatile întunericului nu au vreo putere !”. Premiera operei a avut loc în ziua de 20 februarie 1816 la Teatro Argentina din Roma.
[youtube]3cBYoDY5nIA[/youtube]