Gica Popescu este in continuare, in Spania, la cota de popularitate si excelenta pe care o avea pe vremea când era jucatorul Barcelonei. Acum trei zile, facând parte din ceea ce ziarele de acolo au scris ca e razboiul / meciul secolului, Real – Barça, ca invitat special al televiziunii publice, Gica Popescu mi-a spus o teorie apropo de aceasta popularitate. „Important e aici si acum, in astfel de momente sa nu uiti inceputul tau. Ca sa intelegi si sa faci fata unui astfel de meci, ca jucator, trebuie sa fi avut un control al emotiilor de altadata”. Iar Gica Popescu are, si cred ca nu selectiv, un culoar al amintirilor cu puls 200. „La Craiova, când nea Ţica Zamfir ne-a spus, jucam la tineret, ca ne vor la echipa mare pe câtiva dintre noi, am crezut ca se invârte stadionul cu mine. Vorbesti de popularitate… Stii ce popularitate avea Craiova Maxima in România de atunci? Când am intrat in vestiar si am vazut locul lui Lung, al lui Stefanescu, al lui Camataru, am crezut ca ma sufoc. Trebuia sa inteleg ca din ziua aceea aveam dreptul sa ma echipez alaturi de ei, sa intru pe teren alaturi de ei. Stii ce se intâmpla? Se rupe filmul. Pentru câteva clipe, poate o secunda, ti se rupe filmul. Nu la Barça – Real mi s-a intâmplat, ci atunci, la Craiova si a doua oara multi ani mai târziu, la Copenhaga, in finala Cupei UEFA, când am batut penalty-ul decisiv pentru Galatasaray. Poate ca de aceea e frumos ce ni se intâmpla acum, pentru ca am trait si am rezistat la presiunea unor astfel de momente”.
Pentru omul care a jucat sub culorile Barcelonei, careia i-a fost capitan sase „El Clasico” si n-a pierdut niciunul, câstigând patru, popularitatea de azi e efectul acelei respiratii un pic blocate de altadata. In rest, Madridul l-a recunoscut la fiecare pas, de la aeroportul Barajas la controlul pasapoartelor, pâna la hotelul de lux unde a locuit. Am fost martor la filmul de azi, care il are pe Gica Popescu in rolul principal si am vazut ca si soarele Spaniei, impartit intre Real si Barça, da o anumita caldura unor amintiri. Acolo, discutând cu Pep Guardiola ori cu Michel, Gica Popescu mi s-a parut nu doar din acelasi film, asta era evident, dar si posesorul unor intâmplari de viata incredibile. M-am gândit sa nu dezvalui acum niste momente care ar impresiona, pe ideea noastra de povesti, dar am sa incerc sa explic ideea de joc si de viata a Barcelonei, asa cum am aflat-o de la Gica. Intr-o zi, Cruyff le-a spus baietilor pe care-i antrena ca mingea nu trebuie sa se opreasca niciodata si sa fie intotdeauna in posesia lor. Gica Popescu, capitan de echipa, a ridicat mâna si l-a intrerupt: „Mister, nu e posibil ca mingea sa fie tot meciul doar la noi.” “Ba e posibil!” “Mister, nu e posibil, nu s-a intâmplat niciodata in lume asa ceva.” “O sa se intâmple la noi!” “Mister, dar daca o ia un fundas de-al lor si o degajeaza in diagonala, 60 de metri, la extrema cealalta, ce facem?” “Nu e posibil sa reuseasca vreun adversar de-al nostru asa ceva!” “Mister, si daca totusi reuseste?” “Nu reuseste, Gica, daca ar exista un fotbalist capabil sa ne puna intr-o astfel de dificultate, fii sigur ca juca de mult la noi si nu la altii!”.
Aceasta e povestea prin care Baciul explica miracolul Barcelonei de azi, echipa capabila sa tina chiar si soarele captiv si fascinat de jocul uluitor al lui Messi si compania. Soarele Spaniei, pentru ca al Cataluniei, zice Gica, e definitiv prins in stema Barcelonei.