In 2004, in fotbalul românesc s-a petrecut un moment important: iesirea din activitate a generalului Iordanescu. A facut-o imediat dupa meciul din Armenia, din 17 noiembrie, incheiat 1-1, punând pe masa o demisie ceruta insistent. De presa, de suporteri si chiar de unii jucatori. La 11 ani de la debutul sau ca selectioner, totul se prabusea in jur: inca o calificare ratata, dupa cea de la Euro 2004, impactul cu lumea suporterilor era tot mai dur, din cauza frazelor si fazelor strunjite in lemn si nu numai, norocul il parasise si el pe cel care isi incepuse ascensiunea, totusi, cu imensa sansa a transversalei tintite de Bodin, in alt noiembrie, 1993. Asa se face ca „antrenorul secolului”, elegant si poate satul de alte razboaie, lasa vacant postul de selectioner. Eram redactor-sef adjunct la „ProSport” când, intr-o zi, mi-a aterizat pe birou, asa, ca de nicaieri, un CD cu un soi de trucaj, absolut grosolan, prin care trebuia sa fiu convins ca optiunea ziarului, Victor Piturca, pentru postul de selectioner, e una gresita. Moral, in primul rând, nu-i asa, altii erau mai in masura. Si sa judece, dar, mai ales, sa candideze la functia de antrenor principal al unei nationale oricum subrezite de socul a trei calificari esuate. Nu mersesem nici la World Cup 2002, când Hagi a ratat barajul cu Slovenia, nici la Euro 2004, pe mâna Generalului, si eram pe cale de a rata (si am si ratat!) calificarea la Mondialul din 2006. Piturca a preluat nationala, in acea iarna din 2004, numit fiind de o federatie si ea in an de alegeri, deci vulnerabila la media si la mediu. Inconjurator, desigur. Am vorbit atunci cu selectionerul si am publicat parte din acele dialoguri. Multe, insa, nu le-am scris, nici nu erau destinate publicului, dar au avut darul de a ma lamuri in legatura cu ceea ce s-a intâmplat in zilele in care „s-a jucat” postul de selectioner. Un om extrem de direct si sincer, Piturca mi-a spus si cine lansase in birourile redactorilor-sefi CD-ul cu inregistrarea de la cazinou, si cum a ajuns Mihai Stoica la Steaua, dar mai ales cum de a ramas acolo acesta, iar el, Piturca, a plecat. „Nu m-am gândit niciodata la Stoica, dar niciodata, ca la un rival ori ca la un pericol pentru viitorul meu la Steaua. Nu l-am bagat in seama vreodata, dar, din multele motive care m-au obligat sa gândesc astfel, unul ti-l spun acum. Cum sa cred ca in clubul Steaua, patronat de prietenul meu, Gigi Becali, pe care si Viorel Paunescu si eu l-am ajutat de atâtea ori, cu anii petrecuti de mine pe gazonul acela, cu trofeele, cu victoriile, cu campionatele si cupele câstigate pentru Steaua, in tricoul Stelei, mai trebuie, la anii mei, sa ma gândesc ca as putea pierde o disputa cu domnul acela, venit cu acordul meu de la Galati?! Nu credeam ca exista nicio disputa, pentru ca eram convins ca nu exista cu adevarat, pentru Steaua si pentru mine, nimeni in club pentru care sa-mi fac probleme… Uite ca exista!” Ţin minte ca tot insista pe acest amanunt, cu anii. „Da, Marius, ai bagat bine de seama, ma tot gândesc ca m-am inselat la oameni, la vârsta mea. Ca sunt o babaciune, asta e adevarul!” „Babaciunea” avea atunci 48 de ani. Am aflat si de ce i se pareau multi. „40 sunt doar la fotbal. Dar daca zi si noapte te gândesti numai la fotbal, vine viata si, pac!, iti da una dupa ceafa.”
Victor Piturca imi pare azi, la sapte ani distanta, iarasi in situatia de a explica de ce s-a gândit, in ultimul timp, in exclusivitate la fotbal. Si asta pentru ca fotbalul nostru foarte rar merita atâta atentie. Oamenii care il populeaza, da. Antrenorul de atunci si de azi, calificat cu nationala la doua turnee finale, a fost atent la Hagi si Popescu, la Petrescu si Sandu, la Mutu si Chivu, dar lipsit de inspiratie la oameni. La un anumit gen de oameni.
– va urma –
