Povestile lui Mitran: Piturca, portret in oglinda sparta

D upa anii in care am incercat sa inteleg cum Craiova l-a pierdut, lasându-l sa joace pe la Târgu Jiu si pe la Scornicesti (ultima era o promovare!), Piturca la Steaua mi s-a parut cea mai mare frustrare a spiritului meu de oltean. Aflasem de prin peluza Universitatii ca fusese coleg de scoala cu fratii Cristi si Gabi Boldici, cu Ilie Balaci, Cârtu, parca si cu Ungureanu, alaturi de care avea sa joace finala de la Barcelona, din ’89. In fine, devenisem treptat fanul lui la meciurile Stelei si când am aflat, un deceniu mai târziu, ca va veni antrenor la Craiova, am fost incântat. Eram, de câtiva ani, ziarist, plecasem de câteva luni de la cotidianul „Ora” si scriam la „Gazeta Sporturilor”. Am fost trimis sa fac cronici la câteva meciuri ale Stiintei. Prima intâlnire a fost dupa un meci la Arad, unde Craiova a câstigat cu 5-0. Eu am scris meciul pentru Gazeta, iar Catalin Tolontan pentru „Sportul românesc”. Nu stiu, nu mai tin minte titlul cronicii mele, si asta pentru ca nu l-am uitat niciodata pe cel al lui Tolontan: „Stânga, marca inregistrata”. Ovidiu jucase atunci fabulos, inscriind si un gol de la vreo 40 de metri. Dupa meci, Piturca a insistat sa ne ia cu autocarul pâna la Timisoara, apoi in charterul Universitatii, ca sa nu facem 12 ore cu trenul pâna la Bucuresti. Ţin minte ca a fost ceata si pâna la urma avionul a aterizat pe Baneasa si nu la Craiova, ceea ce era inca si mai bine. N-am uitat ca in avion unul dintre fanii (cu bani) ai Stiintei, Loti Serdaru, a fost pus la punct din doua vorbe de Piturca si asta pentru ca Loti (ajuns intre timp cântaret, Adi Mititelu ii asculta, amuzat, intr-o zi CD-ul la Mercedesul din dotare) avea ceva sa-i reproseze lui Tolontan. Mi s-a parut impecabil cum lucra, cum vorbea si cum se comporta Piturca. Era decembrie 1994…
In ultima zi din primavara lui ’96, ajuns si eu la „Sportul românesc”, sunt la Piatra Neamt, unde „tineretul” lui Piturca invinge Moldova cu 5-0. Dupa meci, Piti ma invita in autocar, mai cu seama, zice, ca nici n-ai tren de aici la ora asta, ceea ce era adevarat. Mai raspunsesem unei astfel de invitatii in martie, in Iugoslavia, la Kragujevac, unde sârbii ne batusera cu 1-0, tot intr-un amical la „tineret”. In autocar, la un moment dat, cineva imparte pachete cu mâncare, apa, fructe. Trec câteva minute si il vad pe antrenor ridicându-se de pe locul lui din fata si venind spre mine. „Nu manânci? Unde ti-e pachetul?” „Nu-i nevoie, zic eu, chiar nu…” „Nici nu vreau sa aud! Pai se poate asa ceva?…” Stiu ca a venit Contra cu un pachet si cu o sticla de apa, era cald rau, iar Piti s-a asezat lânga mine si am discutat câteva zeci de minute. Atunci am fost multumit ca era asa cum il intuisem inca de pe când juca cele 4 finale ale Stelei. Asa mi-a si spus, la un moment dat, ca asta e ce ramâne „si poate aud si copiii astia”. Era vorba de Sevilla ’86, de Tokyo in decembrie ’86, de Monte Carlo in februarie ’87 si de Barcelona in 1989. Doua câstigate, Sevilla si Monte Carlo, doua pierdute, celelalte…
Atunci mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodata, un lucru pe care mi l-a repetat si in 2004, când eram redactor-sef adjunct la „ProSport” si el, din nou, selectioner. „Marius, daca in viata te decizi sa lucrezi la un proiect, sa ai grija la doua lucruri: unu, tie sa-ti placa fara rezerve ceea ce faci si, doi, ce oameni ai lânga tine când pleci la drum.” Dar despre discutiile din anii 2004 si 2005 pe care le-am avut cu omul celor 4 finale, despre momentele MM Stoica si Mititelu, despre nea Imi Ienei si Steaua, despre Craiova si nationala, asa cum mi le-a spus Victor Piturca, in episodul urmator. (Am vazut ca asa se procedeaza in serialele importante si zic sa incerc si eu… Asadar, va urma.)