„Hai, care-ti mai dau un nailon cu Dobrin, cu Angela Similea, cu Piersic, cu Dolanescu?”. Asa tipau bisnitarii de tricouri de pe Lipscani, in anii ’80. Azi, unde te duci se vând divorturi si sinucideri la kilogram. Nu numai ziarele si televiziile practica un astfel de comert, ci si cunoscutii, prietenii, colegii, vecinii, dusmanii. Te intâlnesti cu unul sau altul si il auzi „gata, divortez!”. Dar o spune incântat, de parca te-ar anunta ca i-au iesit numerele la loto. Inainte, era o rusine sa te desparti de partenerul luat cu acte. Acum, a inceput concursul de divorturi vesele. Când iti serveste vestea, amicul râde complice, adica „am facut o nefacuta”. Poznasul e gata sa dea si o bere pe chestia asta.
Sinucigasii sunt si mai simpatici. N-o sa va pisez cu „sinuciderea e o lasitate” si „viata e lasata de Dumnezeu”. Ce-mi place e ca toti se sinucid la telefon. Strada, aglomeratia, biroul, cafeneaua, uitatura ochi in ochi ii coplesesc. Efectul produs de vocea lui in urechea ta e mai atasant. In 90% dintre cazuri, de vina sunt societatea, tara, lehamitea. El, sinucigasul din piesa cu doi actori evoluând la distanta, nu-i responsabil de nimic. A fost adus in situatia asta, nu il intelege nimeni, oamenii de calitatea lui nu se pot descurca intr-o lume atât de murdara, desertaciune cât cuprinzi cu privirea, „la ce bun sa mai continui?”. In asemenea situatii, singura terapie e o injuratura scurta, suculenta si apasata, inchiderea brutala a telefonului desavârsind sinteza.