La scriitori si la ziaristi ma amuza curajul manifestat de la distanta. Când scriu, manânca dictatori fripti, dinamiteaza dogme si inertii. Mai rau e când ies pe strada. Daca le spargi in spate o punga de plastic umpluta cu aer, isi inchipuie ca a inceput razboiul. Ieri, un critic literar a povestit, apropo de scandalul cu vamesii, ce a patit un prieten de-al lui la granita cu Ungaria, imediat dupa revolutie. Zevzecul idealist vroia sa ajunga in Germania cu autocarul, iar soferul a propus fiecarui turist sa cotizeze cu 5 marci, ca sa fie bagati prin fata si controlati la misto. Singurul care s-a opus a fost principialul amic al criticului literar. In consecinta, la prima oprire facuta in Ungaria, soferul, in complicitate cu ceilalti calatori, l-a pândit pe spargatorul de combinatie când s-a dus la toaleta, i-a dat jos bagajul si l-a lasat acolo. Eu, in schimb, când m-am intors din Germania, in 1991, am dat spaga 10 marci unui sofer, ca sa fiu mutat din autobuzul numarul 48 in numarul 7. La control, mi-a mai luat vamesul un tricou sau un pachet de cafea, nu mai tin minte, zicându-mi ca „trebuie «sa ma recuperez» si io, ca tu te-ai distrat in Germania!”. Nu sustin ca am procedat bine. Dar fiind egoist, ma interesa mai mult confortul meu decât „stârpirea coruptiei”. Extraordinici, cum suna! In afara de declansarea unui zâmbet indatoritor in fata vamesului, nu-mi reprosez nimic. 99% dintre români procedau asa, dar n-au taria s-o recunoasca. Turistul din lumea a treia, ca acolo eram si cred ca inca suntem, isi insusise protocolul de la vama. Incercai sa treci mai repede, sa nu fii sicanat, chiar daca n-aveai nimic de ascuns. Intr-un cuvânt, sa scapi. „A scapa”, asta-i verbul care-l caracterizeaza pe român. Noi am vrut sa scapam, unii mai repede, altii de puscarie, iar vamesii s-au imbogatit, asta-i tot.