La inceputul anilor ’70, un dramaturg francez de succes, Jean Anouilh, s-a dus sa vada o repetitie la teatrul parizian unde i se juca piesa „Egoistul” — montata, azi, si la „National”, cu Beligan in rol principal si regizor. Radu Beligan a asistat la acea repetitie si a povestit ce rezum/compilez/imbârlig eu aici. Anouilh a insistat ca actorii sa nu schimbe cuvinte din text, fiindca el le-a cautat mult, si sa se pozitioneze in scena exact cum le cere regizorul, pentru ca, stând 2 metri mai la dreapta sau 3 mai in fata, sincronizarea cu partenerii, mesajul replicilor si efectul asupra spectatorilor s-ar estompa. Ei bine, de un nene la fel de destept as avea si eu nevoie in relatia mea zilnica si imprevizibila cu Florica. Dar ar trebui sa ma piloteze pe mine, nu pe Florica. Nu stiti cine e Florica, desigur. E unul dintre liderii sindicali ( mai rezonabil decât vamesul Marica) ai maidanezilor de la Casa Scânteii. De cele mai multe ori, dulaul Florica ma ignora. Asta-i situatia care-mi convine. Alteori, ma latra pâna când patrund in holul faraonicei cladiri. Are si zile când trece de masiva poarta de fier si ma urmareste pâna la lift. Când il vad, nu stiu cum sa ma asez, pe unde sa-l ocolesc. Sa-l domolesc sau sa-l hipnotizez — nicio sansa! Probleme cu Florica au si marinimosii care-i dau de mâncare, deoarece li se intâmpla si lor sa mai uite, din când in când. Spre deosebire de ei, Florica are o memorie prodigioasa. Degeaba i-au adus toata saptamâna, daca duminica au plecat grabiti de acasa si l-au lasat fara prânz. Habar n-am care-i solutia. Eutanasierea unor vietati (aproape) sanatoase e egala cu crima. Iubitorii declamativi de animale fara stapân mi se par fie niste insingurati care se rasfata pe ei insisi, fie niste pacatosi care cred ca se pot mântui pe filiera canina, fie niste curve care ciordesc din fondurile organizatiilor de profil. Eu ii doresc bunastare si viata lunga lui Florica, dar nu vreau sa ma mai intâlnesc cu el. Pretind chiar asa mult?