Românii o au pe-asta cu proclamatiile si scrisorile. Primul nostru document a fost o scrisoare. A lui Neacsu. Când le dam anonime, ca maimutoii care injura azi pe net, ne intrecem in sifonarii si insulte. Daca ne punem semnaturile, devenim gravi, avem cauze inalte, militam pentru idealuri. De la „Scrisoarea celor 6” (6, ce? 6 kominternisti!) pâna la „Scrisoarea celor 10 intelectuali” (astia au precizat ce sunt, ca sa nu-si uite poporul indrumatorii) care o sustin pe Eugenia Voda, toate scrisorile deschise servesc vanitatea expeditorilor — oameni energici si curajosi, care se implica, le pasa, vegheaza, nu lasa tarisoara pe mâna oricui. Continutul sau persoanele care fac obiectul scrisorii reprezinta doar pretexte. Autorii nu sunt interesati de rezolvare, ci de publicarea propriilor nume in ziare. Iar inainte de a intreba despre ce-i vorba in petitie, se intereseaza cine mai figureaza pe lista. Anumite vecinatati sunt onorabile, adevarate ascensoare sociale, dar exista si insi nefrecventabili, alaturi de care risti sa-ti mânjesti CV-ul. Dar asta nu te impiedica sa zbori cu ele intr-un Charter platit de oficialitati sau sa stai pe aceeasi scena cu dusmanii, când se da un premiu in bani. Acum, in preajma Craciunului, mi-ar placea mai mult sa citesc „Scrisoarea Lebarului catre Porc”. Ar fi mai cinstita si s-ar incheia cu formula de efect „adio, cocina, ma mut la bloc!”.