Opozitia a fost puternica pe vremea Pietii Universitatii, a CDR-ului si dupa ce Basescu l-a scos pe Roman din PD. Partidul lui Iliescu, indiferent sub ce sigla s-a ilustrat, n-a stiut sa faca niciodata opozitie, dar, atunci când a condus România, a avut mai multe solutii si a improvizat mai putin decât cederistii si pedelistii. Si reziduurile comuniste, si baronii fac parte din ceea ce am numit solutii, ca asta-i tara. Alesi dintre reziduuri sau baroni, ministrii pesedisti au fost, cum se spune si nu-mi place mie, mai aplicati. De la venirea lui Ponta, PSD-ul a inceput sa insemne ceva si in opozitie. Spre deosebire de Crin Antonescu, un mutunache care presteaza opozitie de discurs, Ponta e un om de actiune. Si seamana cu Basescu, desi il injura. Nea Traian si Victoras se pricep la lucraturi in partid si isi tradeaza iute idealurile. Adica exact ceea ce Ponta n-a avut, din moment ce, in 1990, era in Piata Universitatii, iar imediat dupa 2000 a sarit in PSD. Spre deosebire de Iliescu, un diversionist cu frâne si cu un oarecare simt al loialitatii (manifestat fata de valori strâmbe, e adevarat), Basescu si Ponta n-au mama, n-au tata in politica. La ei, ideologia, promisiunile, datoriile, fidelitatea nu reprezinta nimic in raport cu interesul personal. Exista si diferente intre Ponta si Basescu. Ponta se bazeaza pe un aparat de partid excelent pus la punct. Basescu a fost Partidul. Dovedindu-se autoritar, egoist si suspicios, nu si-a crescut vreun urmas politic, fapt care il va costa. Acelasi Basescu, insa, n-a avut derapaje identitare. A ramas acelasi marinar care, in functie de ceea ce urmareste sau de cum il apuca pandaliile, ciocneste cu tine o tuiculita sau iti trage un sut in cur. Ponta vrea sa fie si golanas, si intelectual, si polemist de fundul curtii, si om cu samânta juridica.