Inceputul anilor ’80 continua sa perpetueze lupta pentru suprematie in fotbalul românesc intre Craiova (cu titluri in ’80 si ’81) si Dinamo (’82, ’83, ’84), Argesul facuse pasul inapoi, iar Steaua isi prelungea peste rabdare cautarile, finalizate, ce-i drept, cu gasirea formulei unei echipe care avea sa devina nu doar cea mai buna din tara, ci si din Europa. Câstigând oricând isi propunea, in fata oricui si pierzând apoi când nimeni nu se astepta, Sportul Studentesc, echipa fara prea multi fani, ani la rând jucând cu chirie pe Republicii, pe Dinamo, pe 23 August ori pe Steaua din lipsa unui stadion, isi gasise casa in Regie, in sfârsit. Trupa era una sen-za-ti-o-na-la! Cu Speriatu in poarta, cu Mihail Marian, Gino Iorgulescu, Cazan si „Cabrini” Munteanu II in aparare, cu Bozesan Serbanica, Pana si Octavian Ionescu la mijloc si, in atac, asteptându-i pe Hagi si Coras (Gica venind in ’83 si Marcel in ’82), cu Terhes (produs made in Mateianu, la Baia Mare). Dar mai ales cu extremele de mare viteza, Florin Grigore si Marian Bucurescu, zis Jegu’, ale caror eforturi duceau, toate, la a-l pune in valoare si in exercitiu pe Nasu’, Mircea Sandu.
Iata un episod despre cum se petreceau lucrurile cu echipa care câstiga, de regula, titlul de campioana de toamna, fara mari eforturi, pentru a pierde apoi, treptat, in retur, tot ce se putea câstiga de catre altii. Oricum, Dinamo si Steaua erau echipele cele mai chelfanite de „sportisti”, altii mai amarâti beneficiau de forma lor lejera…
Buun. Episodul. Echipa, antrenata de „Mielu” Ion Voica si de Titi Ardeleanu, e in cantonament la Snagov, a doua zi joaca la Ploiesti, cu Petrolul. De fapt in aceeasi zi, pentru ca e târziu, mult dupa miezul noptii… Titi Ardeleanu deschide usa de la camera 6. „Mai baieti, e doua noaptea. Mâine, daca pierdem, zbor si eu, si nea Mielu. Gânditi-va!” Rupti de antrenamente, cele doua extreme de mare viteza, Florin Grigore si Jegu’ Bucurescu, tresar. „Nea Titi, acum ne spui?!?” „Nu se poate, Mielu Voica e ca un tata pentru noi, ca si matale. Dar cum s-o mai dregem, ca acum se face dimineata?!” Mircea Sandu le linisteste pe cele doua extreme (cum am zis, de mare viteza!): „Jegule, Florine, pupati mâna lu’ Nasu’, ca mâine voi dati doua centrari si eu dau doua goluri, sa salvam situatia!” Cei doi se reped la mâinile lui Mircea Sandu si le pupa cu foc.
A doua zi, treziti ceva mai greu, cei doi extremi (de mare viteza, v-am spus!) prind cele doua centrari si Mircea Sandu inscrie ambele goluri. Situatia salvata. De atunci, gestul a devenit un ritual, la fiecare meci. Ce-i drept, Mircea Sandu inscria gol dupa gol, uneori si fara ajutorul extremelor. Cum v-am tot zis, de mare viteza!
Sarut mâna, Nasule!
132 afisari
