N-am avut puterea sa scriu nimic vinerea trecuta, intr-un 5 noiembrie in care socoteam exact doi ani de la moartea tatalui meu. N-am scris si n-am mai putut gândi nimic, dupa ce-am aflat vestea altei morti, a lui Adrian Paunescu. Am devenit doar cumplit de trist. Incerc sa scriu acum o poveste din cele câteva – putine – zile in care l-am cunoscut in mod direct pe Adrian Paunescu.
In toamna lui 2004, realizam la 3 TV, in Craiova, o emisiune cu public si cu invitati, la Teatrul National, in care, la una dintre editii, il chemasem pe Poet. Cu cinci-sase ore inainte de incepere, m-a sunat spunându-mi ca nu mai reuseste sa ajunga, era undeva in Hunedoara, intâlnirile cu oamenii de acolo se prelungisera, nu era omeneste posibil sa plece, sa lasam pe lunea viitoare…
Am spus ca e totul OK, l-am anuntat pe Adrian Mititelu – care patrona postul de televiziune respectiv– si m-am pregatit de emisiune. Evident, despre destinul de ieri si soarta de atunci a echipei. Victor Piturca, Corneliu Stroe, Costica Donose, Marcel Popescu, Marcel Iancu, Aurica Beldeanu, Silviu Lung, cam aici erau invitatii. Si noaptea a inceput. Amintiri, analize, acuzatii, melancolii… si, deodata, am simtit sala Teatrului National vibrând ciudat. In luminile albe si albastre ale scenei, orbindu-ne pe toti, intrase Adrian Paunescu. Cred ca trecuse de miezul noptii deja. A fost clipa magnifica din care toate povestile si sperantele Craiovei au inceput sa straluceasca. Donose – Pelé alb, Beldeanu, magistrul Stroe lacrimau. In sala nu se mai respira. Ore daruite de Adrian Paunescu. Viata lui si a Craiovei, viata noastra, credinta.
Spre dimineata, am incheiat. Abia atunci am putut sa-l intreb cum de-a venit, (ce intrebare stupida!) totusi, de la Brad (unde era când vorbiseram). Mi-a spus asa: „Craiova de azi e rana noastra. Când era haituita si micsorata – din Maxima – de Securitate, n-au lasat-o nici oamenii acestia si cred ca nici eu. Am prins-o din nou, in aceasta noapte, s-o amintim si s-o explicam celor ce-o iubesc. Am dus-o pâna dimineata, uite. De aici trebuie sa-si administreze rasaritul!…”