Luni seara, in timp ce toamna se incrunta la noi, l-am gasit pe Horatiu Malaele in atelierul sau de caricatura de pe strada Smirdan. Filiform (dupa partidele de tenis cu Ilie Nastase) si usor melancolic, mi-a marturisit ca ii este foarte dor de copilaria petrecuta la Tehomir, de mirosul de frunze si lemne arse si de povestile cu moroi si Ghionoaie pe care i le spuneau bunicii.
*“Desenam foarte prost in copilarie”*
Cind era elev in clasa I, la Tirgu Jiu, toti copiii au luat premiul I, numai Malaele Horatiu a luat premiul II, fiindca avea nota mica la desen: “In copilarie, desenam foarte prost, nu-mi ieseau deloc cerculetele si patratelele alea”. Mai tirziu, cind i s-a descoperit talentul cu totul si cu totul original, a venit la Bucuresti sa dea admiterea la Arte Plastice. Dupa ce a vazut citeva spectacole de teatru, s-a razgindit si s-a reorientat spre actorie. A fost un pas inspirat, caci Horatiu Malaele a devenit unul dintre cei mai mari actori si regizori contemporani. “Daca as fi facut Artele Plastice – spune Horatiu –, nimeni nu m-ar fi bagat in seama ca actor.” Ceea ce el numeste “carigrafica” a ramas a doua pasiune a sa. Deseneaza peste tot: acasa, in atelierul de caricatura, la teatru, cind se plictiseste. In timp ce stateam de povesti, a facut portretul colegului Fane Ionita.
*“N-am vindut torsul nici pentru 5.000 de euro”*
Insirate pe pereti, portrete de artisti, politicieni, nuduri, imagini suprarealiste. Exista, oare, vreo lucrare pe care Horatiu n-ar vinde-o? “Uite, de exemplu, torsul ala (foto) – imi arata spre peretele de vizavi – nu l-am vindut, desi mi s-au oferit intii 3.000 de euro, apoi 5.000. Poate ca, daca mi s-ar propune o suma pe care sa n-o pot refuza, m-as mai gindi… Dar tabloul pe care nu l-as vinde este acest autoportret albastru. Poate pentru ca nu cred ca as putea sa mai fac altul la fel.”
*“Asta-i meseria noastra, jucam!”*
Daca graficianul Malaele refuza sa-si dea toate tablourile, actorul Malaele se daruieste publicului fara rezerve: “Eram la Malmö, in Suedia, cu spectacolul Scapino. Triumf total, cu oameni ramasi pe afara… Cineva ne-a spus ca, la vreo 50 de kilometri, e un orasel industrial unde se afla 4000 de români si ca ar trebui sa jucam acolo. Am dat curs invitatiei, dar la 7 fara 5 nu era nimeni in sala. La fara 2 minute a venit o domnisoara, s-a uitat pe bilet si s-a asezat pe locul ei, la mijlocul salii. Organizatorii nu anuntasera spectacolul decit pe internet, iar problema era daca jucam sau nu. Am tinut “sfatul batrinilor” cu Teodosiu si Mircea Constantinescu si am hotarit: Asta-i meseria noastra, jucam!”
Gabriela Hurezean