Timpul si soarele convietuiesc in aceeasi dimensiune cosmica pentru omul de la tara, care le imbina si le alatura, intr-o combinatie romantica si plina de intelepciune. „Soarele-i sus” este un fel de a zice: „timpul a trecut”. Ce frumos se orienteaza taranul! Dupa ceasornicul materiei, care troneaza regeste si aparent impasibil pe cupola albastra si absolut infinita: cerul. Si nu-i in aceasta comuniune a omului cu Universul un demers primitiv, cit o mai viguroasa relatie cosmica, inlauntrul careia lumina insasi este masura absoluta a timpului. Noi, cei de la oras, inchisi ermetic in betoane sordide, cu dusul in brate si cu masina pusa in papuci, numai sa nu fie locul de parcare prea departe, ne-am agatat ceasurile de plastic sau de aur prin toate cotloanele. Ne ticaie ceasul la baie, unde secundele picura mai repede si mai absurd decit apa. Secundele se scurg prin bucatarie, la birou, ceasurile ne intimpina in centrul orasului si asta doar pentru a ne aduce aminte ca „timpul trece”. Aceasta masuratoare nu are in ea nimic cosmic, nimic luminos, cit un simbure de materie, in care incercam cu disperare sa ascundem disperata noastra iluzie ca „trece timpul si noi raminem”. De fapt, nu timpul trece. Trecem doar noi. Nu timpul alearga in noi, cit noi alergam in timp. Timpul este inlauntrul Vietii, la indemina fiecaruia, gata sa se lase masurat cu soarele, cu ceasul, cu inima, cu mintea, cu trupul, cu matura sau cu orice fel de instrument de perceptie. Maleabilitatea timpului arata dispozitia lui de a fi un fel de plamada pentru turte. Si nu depinde aici decit de gospodina ca plamada sa fie buna, sa creasca frumos si ademenitor sau sa ramina doar o bucata de aluat stupid si lipsit de gust. Existenta umana poate arata ca un brad, ca un mar, ca o tufa sau ca un ciuline, in care un ceasornic, adica insusi timpul, se misca inainte si inapoi (doar in iluzia noastra timpul curge dinspre trecut spre viitor). Nu timpul decide daca vom fi un brad frumos, in a carui viata se rasfata verdele, chiar in adincul inghetat al iernii sau de vom alege sa fim o tufa de ciulini! Timpul urmeaza alegerea noastra. In timp facem baie, in timp parcam masina, in timp iubim si in timp urim. Nu timpul ne pune riduri sub ochi si ne agata in ele racoarea cadaverica a lipsei de speranta, deznadejdea si deziluzia. El rodeste eternitate intr-o singura clipa si o viata intreaga intr-un singur ceas. El este victorios tocmai pentru ca ne urmeaza sufletul si aceasta inseamna ca poate prelungi sau scurta bucuriile si deznadejdile, viata, tineretea, batrinetea. Poate de aceea ar trebui sa iubim timpul, nu ceasurile care-l masoara. Ceasurile limiteaza, ceasurile sint masura limitelor umane, pe cind timpul imbratiseaza infinitul si devine finit prin noi. Ar fi mai bine sa masuram timpul dupa soare, dar si mai bine sa-l masuram dupa inima. Pentru ca inima percepe dimensiunea subtila a timpului. Si, cind facem ceea ce ne face fericiti, timpul se dilata ori se contracta dupa cum alegem. Timpul urmeaza inimile noastre si tocmai aceasta-i marea sa frumusete. De aceea, un om batrin se poate simti tinar si tot din pricina aceasta tinarul poate trai sentimentul imbratrinirii. Adevaratul instrument de masurare a timpului ar putea fi chiar inima noastra si, daca-i asa, daca inima ne poate da ora exacta a „frumusetii”, atunci putem indrazni sa inlocuim ceasurile cu dragoste, cu rabdare, cu mai multa iertare sau acceptare si, prin aceasta, sa raminem tineri intr-un timp in care noi trecem si timpul ESTE!
National
