Cu multi ani in urma am admirat intelepciunea si frumusetea unei batrine doamne; se numea Ana! A plecat din lumea aceasta la 97 de ani, dar a stat in lume asa cum spunea chiar ea adesea: cu floarea virtutii in piept. Privea uneori spre cite un om „necioplit” si nu-l critica, nu-l judeca, nu se infuria, ci spunea cu o usoara aplecare a capului, de parca s-ar fi rusinat: „Acest om nu are floarea virtutii in piept!”. Cu alte cuvinte, ceva natural, ceva innascut, ceva frumos si bun lipsea din natura omului. Si daca lipsea din natura sa, din inima sa, lipsea din atitudine, din comportament. Floarea virtutii – spunea aceasta minunata batrina – face din servitor un rege si din cel fara educatie un om demn si bun. Nu-ti trebuie milioane de patalamale, nici titluri sociale, nici recunoastere omeneasca, nici conturi solide si nici acareturi cu miile atita vreme cit straluceste in inima ta minunata „floare a virtutii”. Cine o are, o are de la natura, ascunsa in inima sa. Mai rara decit floarea de colt si mai frumoasa decit toate florile lumii, „floarea virtutii” este – poate – si floarea regala a puterii omenesti, caci puterea omeneasca sade in inima calda, iubitoare si alinatoare. Nici o binecuvintare nu poate fi mai mare decit binecuvintarea de a purta in inima ta „floarea virtutii”. Caci in virtutea inimii sta si puterea ta de a iubi. Si puterea ta de a invinge obstacolele cu nobletea, candoarea si intelepciunea inimii! Privind catre „floarea virtutii” dinspre o lume aflata intr-o adinca stare de criza a constiintei, pare ca virtutea-i mai degraba o poezie sau un vis, o iluzie sau o biata imagine a mintii. Rautatea ce bintuie cu seninatate spre intunecimea emotionala si sociala a omului pare sa confirme ca floarea virtutii nu poate fi mai mult decit metafora si mai mult decit un vis. Dar, cite situatii de viata nu-i confirma existenta, citi oameni nu i-au simtit incandescenta prezenta in fata unui comportament sau a unui raspuns extraordinar al „omului virtuos” de linga noi? Cine n-a trait macar un moment de scufundare, de lipsa de speranta si, tocmai atunci cind totul arata ca o prabusire iminenta, a aparut „omul virtuos”, a carui floare s-a deschis pentru a schimba intr-o clipa lipsa de speranta in certitudinea reusitei? Caci una dintre trasaturile naturii virtuoase a inimii este aceea ca omul ce poarta distinsa floare „apare” la momentul potrivit. Nu te cauta cu anii, dar vine chiar in clipa in care ai nevoie de el. Nu vorbeste vrute si nevrute, dar iti spune „cuvintul potrivit” in clipa in care lumina cuvintului iti deschide constienta si intelegerea. Faptele naturii virtuoase ale fiintei sint fapte izvorite din intuitie. Faptele „florii virtutii” sint intotdeauna faptele iubirii, cum sint si gindurile, si sentimentele, dar si prezenta. Probabil ca, fiind divine, toate fiintele au in natura inimii lor „floarea virtutii”, numai ca ele nu stiu aceasta. Ura altora ne face, uneori, sa devenim la fel ca ei. Rautatea altora ne poate stimula sa ranim in noi floarea virtutii si s-o abandonam ca pe un vis sau ca pe-o iluzie a mintii inocente. Daca acceptam prezenta lui Dumnezeu in tot si-n toate, nu se poate sa lipseasca din vreun piept floarea virtutii, cit sa percepem ca lipseste si sa ne comportam ca si cum ea ar lipsi cu adevarat. Ceea ce am putea recupera in viata – nu fara efort si nu fara intentie, decizie si devotament – ar putea fi chiar aceasta minunata floare a virtutii. Fara stralucirea inimii virtuoase, lumea ne va parea cenusie si, adesea, ne vom scufunda in dureri emotionale, pierderi si sentimente omenesti, ce creeaza in jurul nostru o aura intunecata. Si invers, frumusetea inimii imprastie suferinta si ne inconjoara cu lumina si vibratia florii care asteapta in noi sa se deschida!
National
