Un cetatean in jur de 40 de ani, destul de scund, destul de robust, purtind pe cap o sapca albastra ce contrasteaza cu intreaga sa infatisare altfel cenusie, ma saluta cu deferenta, oprindu-se politicos in dreptul meu si zimbindu-mi cu amabilitate. Ii intorc salutul, usor descumpanit.
– Ce mai faceti?, ma intreaba cetateanul cu sapca albastra, arborind in continuare un zimbet plin de bunavointa.
Imi face placere sa cred ca printre cunoscutii mei nu se numara indivizi care arata atit de ridicol, dar admit ca viata iti poate oferi uneori surprize dintre cele mai neplacute. Totusi, nu-mi amintesc defel de proaspatul meu interlocutor.
– Nu ma recunoasteti…, zice el, usor mihnit.
Scutur din cap ca nu.
Arunca o privire in jur, se apleaca usor spre mine si imi sopteste, conspirativ:
– Focsani.
Si, fiindca tot nu-mi pica fisa, imi mai da un indiciu:
– Acu’ doi ani!
– Dom’le, zic, imi pare rau, ma confundati.
E nevoit sa-si joace ultima carte:
– Intilnirea de la Focsani.
Ma uit discret in jur sa ma asigur ca nu sint la vreuna dintre emisiunile alea timpite de la televizor. Nimic suspect. Cobor si eu glasul si-i spun, conspirativ:
– N-am fost niciodata la Focsani.
Imi face complice cu ochiul:
– Normal.