J.D. Salinger: viata, opera si digestia

Poate cel mai odios lucru pe care-l lasa in urma lor marii oameni (pe linga copii care sa traiasca din faima lor, bineinteles) sint obiectele personale.
Daca ai fost faimos in timpul vietii, poti avea certitudinea ca dupa moarte fanii or sa-ti liciteze pentru sume astronomice caietele de teme, sosetele, betigasele de urechi – sau, daca esti marchizul de Sade, hirtia igienica folosita pe care ti-ai scris ultimul roman pornografic (sadismul marchizului era mai rafinat decit se crede de obicei).
In cazul in care simtiti ca veti fi celebri intr-o zi, sfatul meu e sa le faceti un pustiu de bine mostenitorilor si sa nu aruncati absolut nimic niciodata, ca sa aiba din ce trai decenii bune dupa ce va veti stinge in glorie. Ginditi-va ca urmasii vostri ar putea trai la Monte Carlo ani buni doar vinzind la licitatie una din sticlele voastre vechi de bere (eventual, si cu ceva resturi ale venerabilului lichid in ea) sau o chitanta de intretinere pe care ati semnat-o personal, in vreme ce bombaneati hotiile facute de presedintele asociatiei de proprietari. Sigur, pentru asta mai trebuie sa reusiti si sa deveniti faimosi, dar deja faptul ca pastrati absolut orice gunoi e un prim pas excelent in aceasta directie.
Teoria mea vi se pare aberanta? Sigur, ar putea fi si din cauza faptului ca ma cunoasteti si ati mai stat la beri cu mine; dar mai probabil e ca nu ati aflat inca ce obiect personal al regretatului J.D. Salinger a fost scos la licitatie deunazi („regretat” e un fel de a spune, mostenitorii care au asteptat decenii bune pentru a putea vinde cele 15 romane inedite pe care nonagenarul scriitor le tinea in seif s-ar putea sa foloseasca alti termeni).
Obiectul cu pricina e veceul. Cineva a scos la licitatie pe eBay pentru un milion de dolari vasul pe care a tronat Salinger in anii ’80, garantind si ca obiectul nu a fost curatat de atunci si pina azi (de fapt, „curatat” e un cuvint usor vulgar – avind in vedere valoarea obiectului, cred ca o formulare mai nimerita ar fi fost „nu a fost restaurat”). Si, daca dorinta de a cumpara lucruri pe care au pus mina celebritatile mai poate fi inteleasa, nazuinta de a stapini, fara a te uita la pret, un obiect atins in mod repetat de fundul unui geniu mi se pare ceva mai absconsa.
Multi milionari trebuie ca spera ca, atunci cind isi pun pe cap o palarie ce i-a apartinut lui Napoleon, beau din cana lui Balzac sau se taie cu briciul lui Van Gogh, imprumuta ceva din geniul acestora. Mi-e oarecum neclar insa de ce ar dori cineva sa imprumute digestia lui J.D. Salinger.
Desigur, ar mai fi o posibilitate, pe care sint convins ca oamenii cu un acut simt practic au intrevazut-o deja: aceea ca ideile marilor sale opere sa-i fi venit lui Salinger in timp ce trona pe buda, iar folosirea acestui obiect sa aiba oarecum acelasi efect indiferent de proprietarul dosului care il atinge. In acest caz, mi-as permite totusi sa va sugerez sa licitati pentru veceul meu. S-ar putea, e drept, sa nu obtineti tocmai rezultatele lui Salinger (daca va indoiti cumva de asta, imi face placere sa va invit sa recititi chiar acest text), dar e mult mai ieftin, mai igienic si, in plus, nu se stie niciodata cind aveti nevoie de o scuza buna ca s-o stergeti de-acasa si sigur n-ati vrea sa dati un milion de dolari doar ca sa aflati ca, de fapt, uriti sa iesiti in oras.