Intelepciunea incepe din punctul in care noi stim ca nu stim nimic. Poate veti spune: „Stim. Pamintul este rotund, copiii se nasc, oamenii mor, semintele fac plante si plantele fac roade. Stim ca gindim, ca avem doi copii sau zece, ca soarele apune si rasare”. Ce multe par a fi cunoscute! Dar, chiar le cunoastem noi cu adevarat? Cine stie cum face pamintul ca saminta sa scoata o planta si ce face saminta cind se intilneste cu pamintul? Noi stim sa ingrijim pamintul, sa-i punem apa si apoi, cu miinile in sin, asteptam ca plantele sa creasca. Habar nu avem despre munca pe care o depun saminta si pamintul pentru a iesi din ele doua un singur trup. Nu stim cum de stiu razele de soare sa intervina in munca semintei si a pamintului. Apoi, saminta da rod si fara interventia noastra: copacii nu ne intreaba daca au voie sa creasca, nici florile sau buruienile nu sint interesate de ceea ce credem noi despre faptul ca ele cresc. Cresterea este un fenomen pe care natura il experimenteaza singura; noi nu stim nimic despre crestere. Nimic despre felul in care toamna, de exemplu, stie sa-si invesminteze chipul in zeci de nuante. Batrinetea toamnei are in ea o frumusete bizara, ceea ce nu s-ar putea spune intotdeauna si despre oameni. Cind credem despre noi ca „stim”, ne aventuram absurd in capcana propriei minti, caci in fiecare clipa natura ne dezvaluie contrariul. Si chiar mintea si corpul nostru dezvaluie vulnerabilitatea cunoasterii, pe care o ridicam la rang de virtute. Un ochi lucid intelege ca Pamintul, ploaia, soarele si saminta lucreaza pentru om. Intregul Univers trimite aici ceva, care-o ajuta pe saminta sa creasca si ea creste fara sa-i puna omului vreo conditie. Omul vine sa culeaga fructele acestea, totusi, in „intelepciunea” lui vasta, crede ca nu are nimic. Cind omul afirma: „Stiu ca eu nu am nimic”, nu face altceva decit sa se scufunde in propria-i ignoranta si, in acelasi timp, sa nege toata aceasta minunata lucrare a intregii naturi: cresterea. Marul salbatic nu stie daca el creste pentru cineva anume, totusi creste si face fructe. In intelepciunea sa tacuta, marul acesta isi face treaba. El nu spune, precum omul: „Daca-i furtuna anul acesta, eu nu mai fac fructe, sint deprimat. Astept ca ceilalti meri sa faca fructe si pentru mine”. Caci degeaba fac alti meri fructe, cit sa se rupa, daca marul insusi nu-si face propriile poame! Omul nefericit cauta fericirea la ceilalti, de parca pomul ar cauta ca altii sa-i faca fructele. Cind vin ploile, furtunile, dezastrele toate crengile se indoaie, fructele cad, frunzele se rup. Dar, iata, in primavara urmatoare pomul face din nou muguri, flori si frunze, apoi face fructe. Pomul lucreaza continuu, chiar daca-i disperat, chiar daca pierde totul, el stie cumva s-o ia de la inceput. Intelepciunea lui sta tocmai in aceea ca nu stie. Omul stie, de fapt, ca soarele nu rasare si nici nu apune: soarele este acolo, mereu stralucitor, mereu la fel. Astrul vietii nu moare in fiecare seara si nu renaste in fiecare dimineata, dar iluzia noastra proiecteaza asupra lui propriul destin. Omul stie ca nu stie si, totusi, pretinde ca stie. Stie sa sufere, sa se iluzioneze, sa faca furtuna in sufletul sau din vreme cu soare si sa puna peste o zi pecetea de urita sau frumoasa. Aceasta pentru ca nu stie nimic despre lucrul maret care se petrece sub nasul sau in fiecare clipa. In ziua ploioasa, pe care o crede urita, ploaia lucreaza pentru ca saminta sa creasca. Cerul innorat este semnul lucrului naturii, ca si cerul senin. Orice zi este frumoasa pentru omul intelept. Caci el stie ca frumosul sau uritul nu sint in ziua ploioasa sau in aceea insorita, ci chiar in sufletul lui.
National
