Dintre toti posesorii de masini, cei de Tico sint cei mai speciali. Poate va ginditi ca nu pot fi mai speciali decit soferii de Oltcit, dar asta doar pentru ca nu ati fost deloc atenti: am spus „posesorii de masini”.
Posesorul de Tico a fost practic indoctrinat sa creada ca masina lui incape oriunde. Daca-l intrebi, o sa-ti spuna ca el ar putea parca foarte bine si-n scara blocului sau in boxa de la subsol, dar nu face asta fiindca e bine-crescut, nu fiindca n-ar avea loc. De asemenea, cel mai comun loc in care ar parca el este o bucatica de trotuar pe care nu incape nici o alta masina – nu face asta doar pentru ca, cel mai adesea, ii este imposibil sa escaladeze bordura.
O alta idee fixa a stapânilor de Tico e aceea ca masina lor e foarte bine construita. Iti vor arata cu mindrie cum in cinci ani de folosire tabla n-a ruginit decit pe la praguri, clantele inca se mai tin, chiar daca e drept ca numai una mai functioneaza, iar portbagajul se deschide si acum cu un pumn dat la locul potrivit, exact ca atunci cind era nou. Faptul ca ii lipsesc destul de multe componente ce se regasesc la celelalte masini este, desigur, tot o calitate – aici nu poti totusi sa nu le dai dreptate, nu-i putin lucru sa iei un mecanism de ceas, sa-i scoti citeva rotite si apoi sa poti merge cu el la serviciu, si inca fara grija ca trebuie sa-l intorci in fiecare seara.
Orice fericit stapin de Tico va poate spune ca masina lui consuma cel mai putin. Practic, un Tico poate merge si cu rezervorul gol daca e un pic de miros de carburant in aer. In caz ca aerul e curat, soferii de Tico pot fi vazuti intrebind daca exista cumva benzinarii in orasul lor, fiindca ultima data cind au alimentat a fost atit de demult, incit pur si simplu nu-si mai amintesc unde au facut-o. Dar consumul cel mai redus il inregistreaza pe timpul iernii, cind consumul este practic zero – acest lucru se datoreaza constructiei simple a automobilului, dotat cu o minibaterie ce ingheata imediat ce temperatura de afara coboara sub 0 grade.
Desi deseori produce accidente, soferul de Tico nu e niciodata rau-
intentionat. El crede sincer ca masina sa are doar doua dimensiuni – lungime si inaltime – dar nu si latime. Comportamentul sau in trafic decurge din aceasta prejudecata: din moment ce masina lui nu are latime, posesorul de Tico considera ca poate sa se bage relaxat oriunde incape o foaie de hirtie. Este extrem de uimit cind aude zgomotul de table care se freaca una de alta, desi se bagase intre doua masini intre care i s-a parut ca era loc berechet – cind, ce sa vezi, era mai ingust de un micron…
In cazurile rare in care a estimat gresit spatiul in care a incercat sa se bage –asta e, nu poti sa umbli tot timpul cu microscopul dupa tine sa vezi unde ai loc sa te bagi si unde nu – posesorul de Tico nu considera totusi ca si-a zgiriat masina. De fapt, n-o sa recunoasca in ruptul capului ca automobilul lui iubit a patit ceva. „Tabla buna, nu se mai foloseste din asta la masinile din ziua de azi”, o sa spuna emfatic – in timp ce se chinuie sa iasa dintre fiarele contorsionate.
Am vazut deja ca aceasta masina consuma foarte putin, se conduce usor si incape oriunde. Daca nu v-am convins inca sa va cumparati un Tico (si nu aveti deja o bicicleta; atunci chiar nu avem cum sa va convingem sa renuntati la un asemenea mijloc confortabil de deplasare, fie si in favoarea altuia mai ecologic), este doar pentru ca am lasat la urma cele mai importante calitati: „nu se strica niciodata” si „reparatiile costa foarte putin”. Desigur, poate o sa intrebati: ce reparatii, daca nu se strica
niciodata? Ei, nimic complicat, reparatii usoare: daca, de pilda, trece un TIR pe linga voi si va arunca de pe drum, tot trebuie sa va indrepte cineva putin tabla, sa ramineti macar cu o placa de surf.
Julius si Pirca