Poetii mor fara televizii

Poetul Mircea Micu era colectionar de ceasuri de buzunar si de prietenii din lumea literara. De duminica dimineata, ceasul sau de la piept nu mai da ora exacta decit pentru „Miere si fum” — titlul unei carti semnate de Mircea Micu. Nu cred ca a existat cineva, in aceasta breasla a vendetelor pornite din invidii si avind ca miza 2 lei, care ­sa-si iubeasca mai mult decit el confratii. Ironia e ca autorul „Cartilor cu prieteni” a lasat prea putini prieteni pe pamint, care sa-l evoce asa cum ar merita. Dar sint convins ca nea Mircea se gindise la asta si nu-l ­afecta, pentru ca nu astepta nimic inapoi. O fi zbirlit, un pic, din mustata sa de muschetar al ironiei. In anii ’70-’80, nu existai pe piata lirica daca nu te parodia Mircea Micu. A fost unul dintre rarii ardeleni cu umor pe care i-am cunoscut, dar si un viguros prozator (romanul „Patima” fiind considerat Cartea Anului, in 1972), cit si un pamfletar de temut. Daca v-as spune ca s-a prapadit discret, as intra deja pe potecile banalului. Poetii, adevaratii artisti, mor fara televizii, care sint ocupate sa-i considere artisti pe cintaciosii din soubiz. Mircea Micu va fi incinerat azi, la Vitan Birzesti. Nu a fost depus nicaieri, pentru ca Uniunea Scriitorilor si Muzeul Literaturii sint gestionate de chelneri si patronate de camatari. Ce conteaza ca la Uniunea Scriitorilor si-a petrecut trei sferturi din viata? Oricum, Mircea Micu stia ca, pe lumea asta sau pe cea de dincolo, te primeste bine doar aceea careia i-a dedicat versurile “Mama, esti mai frumoasa ca o/Duminica fara sfirsit/Cind se aude plinsul ierbii/Pierind pe cimpul inverzit”.