Zi fierbinte, autobuz supraaglomerat, transpiratii indelung conservate, care iti muta nasul si stomacul. In spate, labartat pe doua scaune, un june de etnie rroma racneste la celular, cit il tin bojocii: “Sa moara familia mea daca nu te prind si te nenorocesc! O sa-ti sparg fata, zdreanto!” Pentru ca ma ustura timpanul de la injuraturile crunte cu care individul isi impaneaza “alocutiunea”, imi fac pirtie printre burdihane ude si sarsanale si ajung, tiris-grapis, mai spre mijlocul autobuzului. Urletele tiganului se aud si aici, dar usor estompate de conversatia telefonica a distinsei doamne care sta pe scaunul de linga usa din fata: “Da, am vorbit… Nu stiu inca programul, fiinca S. nu l-a facut… Zice ca nu stia data exacta… Da’ cum se spune corect: receptie?… Sigur, am facut lista… Au fost rezervate locurile… Mai trebuie s-o sun astazi…” In timp ce gesticuleaza elansat cu mina libera, femeia pune la punct ultimele detalii ale unui eveniment cultural. Dupa ce termina convorbirea, isi ia un nou elan si suna pe altcineva: “Voiam sa-ti spun ca e gata afisul… Arata foarte bine. Da-mi adresa ta de mail sa ti-l trimit… Cum? Filarmonica “George Enescu”? … Da, da, am notat…” Vocea mi se pare cunoscuta. Printr-o bresa in multime, ii vad profilul. Soc. E o “femeie de cultura”. O cunoscuta poeta. O componenta a elitei autohtone. Concluzia e nimicitoare: daca un om educat, talentat, celebru, face galagie in public, rezolvindu-si treburile in auzul tuturor, la ce te poti astepta din partea celuilalt, care n-a dat pe la scoala, a crescut pe maidan si nu l-a invatat nimeni sa traiasca incercind sa nu-i deranjeze pe cei din jur?
G.H.