Daca v-ati uitat la serialele de comedie americane – sitcomuri, pe scurt (o abreviere ce-mi aminteste de “aprozar” si “gostat”) – ati observat ca sint mai bune decit textele mele, de exemplu, fiindca macar au bunul simt sa-ti indice unde e cazul sa rizi.
“Laugh track” – “risetele inregistrate” – au fost inventate de americani in anii ’50. Recunosc ca-s invidios ca asa ceva nu exista si pentru textele scrise – mi-ar usura foarte mult munca daca, in locul putinelor poante pe care le fac si asa, v-as indica doar unde trebuie sa fiti amuzati, eventual si cit de tare. De la un zimbet amuzat pina la tavalitul pe jos de ris, totul s-ar rezolva cu niste paranteze de genul (poanta tare), (poanta pe care am mai facut-o, dar inca mai merge sa rideti la ea de vreo 2-3 ori) sau (poanta slabuta, dar intelegeti unde am vrut sa bat, nu?).
Daca va uitati insa la mai mult de un episod de sitcom (bine, asta ar insemna sa nu aveti deloc simtul umorului; pe de alta parte, daca cititi regulat aceasta rubrica, poate ar fi cazul sa nu va mai mintiti singuri), o sa constatati ca risetele inregistrate sint practic aceleasi. Indiferent ca serialul e din anii ’50, de la inceputurile televiziunii sau ceva proaspat de pe DC++, veti recunoaste aceleasi personaje pe banda cu risete din studio. Exista un tip care ride de parca ar tusi si ti-e teama ca o sa-si dea duhul in mijlocul episodului; unul care hahaie tare, inclusiv in momentele in care nu e nimic de hahait; o femeie cu ris strident si agasant, care-i face pe toti ceilalti sa se simta usor jenati ca se uita la acelasi serial cu ea; vreo doi rizatori de profesie, care rid la fel de mult si de mecanic la fiecare gluma si-i antreneaza si pe toti ceilalti; unul care nu prinde poantele si ride timid din cind in cind, apoi se opreste, vazind ca-i singur. Exista in banda cu risete a fiecarui sitcom mocofanul de treaba, care hahaie zgomotos la glumele care i se par cazone si se opreste brusc, lasindu-ne sa banuim ca i-a explicat cineva care era cu adevarat poanta. Exista intotdeauna si un individ amabil ce se straduieste sa rida la orice prostie, gindindu-se ca totusi niste oameni au muncit chiar si pentru aia. Iar cei mai multi sint tipi care pur si simplu rid fiindca stiu ca urmaresc un sitcom, asa incit orice s-ar intimpla acolo nu are cum sa fie altfel decit foarte comic.
Trist insa e faptul ca acesti oameni par a fi chiar aceiasi, inregistrati in anii ’50 si apoi folositi incontinuu pina in zilele noastre, chiar daca la inceputul fiecarui episod scrie ca a fost inregistrat in direct cu public. Si adevarul e ca, atunci cind stau si ma gindesc un pic, imi dau seama ca, daca ar folosi un public real din zilele noastre fie si numai la inregistrarea episodului-pilot al unui sitcom, in loc de risete s-ar auzi comentarii ca “poanta asta am mai citit-o pe net”, “ma asteptam la mai mult”, “George si Newman sint haiosi, restul sint de umplutura” si, mai ales, “slab, primele episoade au fost mult mai bune”.