Robinetul-capcana

Cind eram eu mic, exista un singur tip de robinete: alea cu obertainer. Se stricau des, moment in care incepeau sa vuiasca oribil, dar puteau fi reparate de oricine (ma rog, oricine afara de un inginer de instalatii, care v-ar fi spus ca el nu e instalator, sa se priceapa la partea practica). De asemenea, pentru un copil, sa poata folosi cuvintul „obertainer” era maxima realizare lingvistica, cam cum ar fi azi sa stie ce inseamna „serendipitate” (ma rog, nu spun acum ca n-ar lua bataie de la ceilalti pusti daca s-ar lauda prea mult cu asta) sau de la ce vin initialele „BDSM” (de fapt, eu nu stiu precis de la ce vin, dar copiii de la mine de la bloc s-ar putea sa stie).
Epoca robinetelor cu obertainer s-a incheiat insa in acelasi timp cu era geamurilor cu purfix si a casetelor video (sint convins ca daca mai supravietuiau, si azi s-ar fi facut filme de calitate ca „American Ninja”, ca sa intre doua pe o caseta, nu orori gen „Pacientul englez” sau „Avatar”). In locul lor au aparut bateriile cu bila, pe care nici inginerii de la NASA nu le mai puteau repara – partea buna era ca nu vuiau, deci le puteai lasa stricate macar pina la primul scandal cu nevasta. In ultimii ani, insa, au aparut mai intii in baruri, apoi si prin casele oamenilor, robinete-capcana.
Robinetul-capcana nu arata ca un robinet. Prima data cind il vezi te gindesti ca omul in baia caruia te gasesti si-a montat pe chiuveta un aparat fie de teleportare, fie de tortura (evident, nu intrebi, ca doar nu esti prima generatie incaltata; las’ ca te descurci tu, ca n-ai facut degeaba atita scoala). Primul pas e sa cauti senzorul infrarosu. Dupa cum ii spune si numele, e o chestie de culoare neagra, plasata de obicei in cel mai ascuns loc al robinetului-capcana. Dupa ce dai de vreo doua ori cu capul de chiuveta si de rama de jos a oglinzii, e imposibil sa nu-l gasesti. Incepi sa fluturi mina in dreptul lui. Nu se intimpla nimic. Te scarpini in cap, moment in care sigur te vei atinge de unul din locurile in care te-ai lovit mai devreme si vei urla de durere. Suferinta are insa si avantajul ca iti ascute simturile si descoperi ce ai gresit: trebuia intii sa pornesti robinetul de la maneta laterala pe care abia acum ai observat-o.
Buun. Tragi maneta pina la capat, fluturi iar mina in dreptul senzorului, dai si cu articulatiile degetelor de rama oglinzii. Din nou, nimic – bine, afara de un pic de durere. Tu esti de vina, n-ai examinat atent aparatul: mai avea o maneta si-n spate, de la care pornea efectiv. Aia de care ai tras tu era doar maneta care regla temperatura apei si de care trebuia sa tragi ulterior – practic, ceva simplu, ca jocul acceleratie-ambreiaj. Acum, in fine, ai priceput. Iti repeti in gind de citeva ori ordinea operatiilor si te arunci. Intii, maneta de pornire; apoi, aia de reglare a temperaturii; in fine, senzorul infrarosu. Apa tisneste vioaie in toate directiile, stropind intreaga incapere. Cum cine e de vina? Tu esti de vina, ca n-ai vazut rotita care regleaza jetul de apa – era pusa pe pozitia „improscat”, normal. Oricum nu mai conteaza, acum nu mai ai nevoie de robinet, te poti sterge si pe prosoape, sint suficient de imbibate cu apa.
Iesi, nu neaparat pentru ca ai fi curat pe miini, ci fiindca umiditatea din incapere a devenit sufocanta. Res­tul lumii iti arunca priviri dezaprobatoare, pe care poti la fel de bine sa le pui pe seama timpului exagerat de lung petrecut in baie, petelor umede de pe haine sau baltii care se prelinge pe sub usa. Singura, gazda te priveste cu compasiune: „De ce n-ai zis ca vroiai sa te speli pe miini, ca mergeam in curte, la pompa? Eu numai acolo ma spal de cind mi-am schimbat instalatiile in baie”.