Ieri am iesit intr-o mica plimbare. Medicii mi-au dat voie sa ma bucur de o “promenada” pentru ca nu sint agitat, am scapat de problema vorbitului singur pe strada, deci par un om normal la cap. Si, cum m-am vazut liber, mi-am pus in gind sa testez starea de spirit din Bucuresti. Mi-am luat bilet de avion si m-am suit intr-un autobuz d’asta cu aer conditionat. Nu e prea multa lume, am gasit si-un loc in picioare, linga un scaun neocupat. La a doua statie se urca in autobuz o doamna tunsa scurt de tot, frantuzeste ai spune. Are ochi sclipitori si pe fata o grimasa de om nebun. Nu sta prea mult pe ginduri si incepe sa vorbeasca singura, asa cum faceam si eu. N-am inteles ce spune, dar e iritata rau de ceva anume. Dupa ce scuipa de vreo doua ori, se intoarce spre mine, ma fixeaza cu privirea si afiseaza un rictus furios. Apoi zice: “Nebunule!”. Usile se deschid, doamna sare din autobuz. Eu nu spun nimic, imi vad de drum. Peste inca vreo doua statii, urca in masina un alt specimen scapat din salon. E un tinar bine bronzat, specialist in arte martiale. Cred ca e un ninja. Face miscari lente, se apleaca incet, apoi izbucneste intr-un atac mortal probabil asupra unui dusman invizibil. Si el zice ceva, cred ca e un dialect japonez. Mai face o schema si, printr-un salt ca-n filmele de boliud, ajunge in fata mea. Cred ca ar vrea sa ma ucida cu o steluta, pentru ca lunceagul si tomfa le-a uitat la sala. Insa, ma cruta. Apoi zice: “Nebunule” si sare si el din autobuz. Apoi masina se opreste in statie. Eu ma gindesc si nu mai stiu daca o fac in capul meu sau vorbind cu voce tare: “nebunii astia evadati sint tare periculosi”.
PS: Se sesizeaza cineva in tara asta ca sint cam multi bolnavi psihic care bintuie liberi si care n-au bilet de autobuz?
Monsieur Seftime
