Andreea Marin: „Nu mi-e teama ca voi fi uitata”

Cind era copil, isi dorea sa ajunga inginer. Ursitoarele, insa, au avut un alt plan pentru ea, trans­formind-o in zina „Surprizelor”. Dupa cinci­sprezece ani de munca, in care a reusit sa stirneasca nenumarate bucurii in inimile telespectatorilor ei, Andreea a hotarit sa se retraga de pe sticla, pentru a-si trai fericirea departe de privirile curiosilor. Ca in basme, dupa ce si-a gasit alesul inimii, a venit pe lume si minunea: Violeta.

*„Mi-e dor de ceea ce n-am apucat sa traiesc”*

Ce fel de persoana esti?
Mult diferita de cea creionata in mare parte din presa ultimilor ani, din fericire. Am ajuns sa citesc despre mine lucruri pe care nici nu le-am gindit, darmite sa le fi facut sau sa fi avut vreo legatura cu mine… Sint un om cu cei sapte ani de acasa, cu o copilarie frumoasa lasata in urma care arata ca o alta viata, total diferita de cea de astazi, copilarie brazdata pe cind aveam 9 ani de o tragedie neasteptata care mi-a schimbat brusc prioritatile si raspunsul la intrebarea: „Ce e mai important in viata?”. Aceasta intimplare e radacina copacului care sint. Odata cu pierderea mamei mele sub ochii mei, in bratele mele, s-a incheiat viata mea trecuta. Copilaria mea a apus si a ingenuncheat in fata unei maturitati autoimpuse, necesare. Trebuia sa fiu, brusc, om mare, ca sa pot face pasul spre mai departe. A fost si bine, a fost si rau. Bine, pentru ca suferinta a fost un catalizator pentru ambitie, pentru canalizarea atentiei spre invatare, pentru dorinta de a implini scopul final: acela de a fi pe picioarele mele. Rau, pentru ca mi-e dor de ceea ce n-am apucat sa traiesc.

O calitate? Un defect?
O calitate ar fi capacitatea de a-mi asuma riscuri si pierderi, pentru ceva ce cred ca merita incercat. Un defect: constanta mea greseala de a gindi ca oamenii nu pot avea, inca de la inceput, intentii negative. Dar ei pot. Iar eu ma intreb pina cind voi continua sa traiesc fara platosa. Desi, oricit de curios ar parea, am sesizat ca exista o compensatie care vine pentru mine de undeva, de sus. Cineva, acolo sus, ma iubeste si e cu mina pe umarul meu, la nevoie.

*„Mi-e teama de boala fara leac”*

Te temi de ceva? De ce anume ti-e frica?
De boala fara leac, de razboi, de o lume care isi poate pierde ratiunea pentru motive ce tin de considerente materiale.

Ce iti place cel mai mult sa gatesti?
Orice, placerea e mai ales cind aud la final „salu’mina pentlu masa!” din partea piticei mele.

Ţii dieta? Care este mincarea preferata? Dar ca desert?
Nu, nu pot in aceasta perioada, am incercat si am vazut ca mai devreme sau mai tirziu trisez, pentru ca am zile foarte incarcate acum, cu multa treaba la birou sau pe teren in paralel cu timpul petrecut cu fiica mea, cu familia, la care tin foarte mult. De multe ori programul e haotic, in sensul ca o zi nu seamana cu alta, astfel incit mi-e foarte greu sa respect un program de dieta. De aceea, am hotarit – si s-a dovedit a fi o alegere inteleapta – sa pun accentul pe sport, si asa am facut, dar in mod serios, nu tragind pisica de coada, asa ca am si avut rezultate: am slabit aproximativ 10 kilograme in ultima perioada. Important e ca sportul a redevenit parte din viata mea, si chiar daca nu tin o dieta, am un tonus mult mai bun si asta ma ajuta si sa maninc mai sanatos, fara excese. Nu beau alcool, nu fumez, nu beau cafea, nu am avut niciodata aceste obiceiuri, ceea ce e de ajutor. In schimb, imi plac dulciurile si nu-mi propun sa renunt la ele, dau gust vietii. Doar ca in loc sa maninc tot tortul, aleg sa savurez o felie.

Care sint tabieturile tale?
Sa-mi ofer ora de ingrijire zilnica personala pe care orice femeie o merita, de pilda. Sa fac sport de trei ori pe saptamina, sa am timpul meu linistit pentru a citi ce imi place, pentru pian, pentru bucuria si lumina gradinii din umbra casei noastre, pentru iepurasii pe care-i ingrijim zilnic si pentru blindul catel golden retriver, prieten si colocatar. Sa incep ziua cu giumbuslucurile stiute de mine si fiica mea si s-o inchei pregatindu-i hainutele pentru a doua zi si rugindu-ma pentru binele ei si al familiei noastre.

*”Visam sa devin inginer”*

Cum arata o zi din viata ta?
Am sansa de a trai o viata in care zilele nu sint copii la indigo, nu pot descrie o zi, pentru ca apoi sa o multiplic spre a obtine o imagine completa a ceea ce traiesc. Munca mea inseamna mereu proiecte diferite, creative, care ma duc in zone noi de cunoastere, in locuri noi din lume, asadar o zi nu seamana cu alta, dar exista constante, fireste. De pilda, timpul petrecut cu familia mea care e prioritar, dragostea pentru jumatatea mea, Stefan, pentru copiii nostri si vesnica dorinta de a ma intoarce acasa, oricit de minunat ar parea locul in care ma aflu la un moment dat.

Ce visai sa devii cind erai copil?
Inginera, ca mama sau ca tata. Lucrurile au luat, insa, o intorsatura neasteptata pe cind eram studenta in anul intii la informatica. M-am indragostit pe nepusa masa de televiziune si, negresit, mi-a schimbat viata, mi-a deschis o noua lume si porti catre o libertate a spiritului, a comunicarii pe care nu le banuiam.

*„Ma regasesc in Alba ca Zapada”*

Care este personajul de desene animate in care te regasesti?
Alba ca Zapada. E prea mult sa spun ca ma regasesc in acest personaj, dar mi-a ramas aproape de suflet.

Cum reusesti sa mentii popularitatea ta fara a face compromisuri?
Mi-am facut timp de 15 ani munca destul de bine, cred, si cu multa daruire, astfel incit pentru multi oameni am devenit parte din viata, din familia lor, din amintirile lor, si ei au continuat sa imi urmareasca parcursul cu interes, chiar daca eu am ales ca televiziunea sa ramina un hobby, nu o preocupare permanenta pentru mine. Cind seriozitatea devine o marca definitorie pentru tine, cind ani de zile faci exact ceea ce promiti, nu vorbesti fara acoperire si nu dezamagesti, oamenii care au aceleasi valori ca si tine iti rezerva un loc in memoria lor afectiva si nu e nevoie sa faci compromisuri pentru a le aduce aminte ca existi. Pur si simplu continui sa fii acolo, in sufletul si in mintea lor, chiar daca nu te afli des pe micul ecran sau pe paginile ziarelor. Am ales sa traiesc cit de discret e posibil atit cit depinde de mine si nu mi-e teama ca voi fi uitata, pentru ca eu stiu ca faptele ramin, doar vorbele zboara.

*„Ma imbrac cum am chef”*

Esti o femeie eleganta. Cit de greu ti-ai gasit stilul tau vestimentar?
Nu mi-am prea batut capul cu asta, tocmai pentru ca vad ca se pune prea mult pret pe aparente, nu imi place sa mi se impuna uniforma pe care trebuie sa o port ca sa fiu pe plac unei societati cu valori in care nu cred. Convingerea mea e ca acest aspect e departe de a fi o prioritate pentru un om cu picioarele pe pamint si cu minte, chiar daca ma respect uitindu-ma in oglin­da cind ies din casa, fireste, dar fara sa fac un scop in viata din asta si sa-mi ocup jumatate din zi cu machiajul, coafura, colindatul magazinelor, cheltuiala pe haine care sa fie musai de firma si asa mai departe. E important, dar nu definitoriu, si am cunoscut o multime de oameni valorosi care sint o marturie in acest sens. Stilul meu vestimentar inseamna sa ma simt bine in papucii mei, sa nu ma stringa rochia doar ca sa par mai slaba, sa nu traiesc stresul ca trebuie sa arat intr-un anumit fel ca sa dau bine in poza si sa plac unor oameni care, orice as face, nu ma au la inima, criticindu-ma neconditionat si pe care, de fapt, nu ii pretuiesc, pentru ca ii vad destul de superficiali. Asa ca, pe scurt, ma imbrac cum am chef. Traiesc asa cum simt ca e mai bine pentru mine si pentru cei dragi mie, nu cum imi dicteaza „specialistii” care pretind ca stiu mai bine ce e mai bine pentru mine. Adeseori, cei care sint atit de preocupati de „binele” altora ascund in spatele parerilor lor propria neimplinire, frustrari de care nu pot scapa tocmai din pricina autosuficientei si a impresiei ca sint atotstiutori.

Unde si cum te vezi peste 10 ani?
In România, cu citeva riduri in plus, dar sper sa nu am motive sa cred ca au fost sapate de tristete, ci ca sint semn al zimbetelor care vor trece pe chipul meu…

Interviu realizat de Gabriela Grigoriev