Eu am de trimis un colet cu ziare de la Cluj la Bucuresti, el are de facut un ciubuc – ia coletul, il arunca in dubita si dimineata, cind ajunge, imi da pachetul si umfla banii. Banisorii lui, de care nu stiu nici patronul, nici statul, nici nevasta, nimeni.
Seful de tura, care le stie pe toate, imi confirma ca “500.000 e bine”. Vreo doi amici ma sfatuiesc sa nu fiu zgirciob si sa-i dau un milion, sa mi le aduca direct acasa (astia nu cred ca au primit vreodata un pachet; sint absolut convins ca o sa ma cheme undeva la capatul orasului, cum iesi de pe soseaua de centura a
treia strada la dreapta – “vizavi de fostul Competrol, daca stiti” – si o sa ma puna sa-l astept vreo ora: “Da’ sa fiti acolo, ca io n-am timp sa stau dupa dumneavoastra”).
Il sun si-i ofer un milion jumate, ca sint boier. Refuza: vrea doua milioane jumate – asta-i pretul si sub banii astia nu discuta.
– E prea mult, mestere. Nici n-am atitia bani, si nici nu face. Un milion jumate daca vrei.
– Nu pot pentru banii astia.
– Da’ de ce nu poti?
– Nu pot.
– Da’ pentru doua jumate poti?
– Da.
La mine nu arde, gasesc miine alt sofer si gata, dar el n-are decit doua optiuni: fie cistiga un milion jumate, fie nu ia nimic. E convins insa ca m-a prins la strimtoare, deci trebuie sa ma arda.
– La Fan Courier o sa va ia mai mult, sa stiti, ma atentioneaza.
– N-are nimic.
M-am bucurat ca n-a luat banii – e revigorant sa stii ca mai exista inca oameni dispusi sa apere un principiu pina la capat.