Vocea inimii tale te cheama adesea s-o auzi! Vocea inimii tresalta in interiorul tau sub forma bucuriei, a starii de iubire, a sentimentului profund si clar de pace ori de incredere. Vocea inimii tale este din cale afara de clara. Trebuie doar s-o auzi, sa-i cunosti manifestarea, sa-i permiti curgerea si sa intelegi ca ea nu-ti vorbeste altfel. Inima ta nu-ti spune cuvinte, ci sentimente imbracate in frumusete. Si, atunci cind iti vorbeste prin sentimentele acestea, te afli in Adevar. Restul este perceptie mentala. Suferinta vine din minte. Suferinta, frica, indoiala, ura, durerea sufletului se nasc in abisurile mintii, prin relationarea ta cu lumea. Ele devin „reale” prin credinta ta in ele! Ele devin reale pe masura ce le afirmi din nou si din nou. Exista si situatii, precum aspiratia sufletului de a-si impartasi iubirea ori aceea de a se incredinta ca este iubit, fara de care omul ar fi precum floarea, piatra, pomul sau iarba: inconstient de altul, experimentind numai bucuria propriei sale existente. Vocea inimii poate fi auzita intotdeauna, oricine ai fi si oricit ai crede ca n-o auzi. Inima iti vorbeste prin bucuria pe care o simti in prezenta altui om sau observind frumusetea unei flori. Admirind lumina diminetii. Ori pur si simplu, facind baie! Inima ta isi autoproclama existenta si te invita s-o auzi in fiecare moment frumos, linistit, fericit ori prietenos al vietii tale. Inima nu-ti spune nicio minciuna. Mintea, insa, te va minti mereu si va crea un film tulburator despre suferinta si neputinta, despre frica si indoiala, despre ura si despre tot ce te apasa mai greu in experienta vietii tale. Pe masura ce gindesti: „Da, sint nefericit, sint trist, sint indreptatit sa ma comport urit, sint cel mai indurerat om din lume”, tu afirmi credinta ta in acestea toate. Investesti energie in suferinta. Percepi suferinta si repetind mental ceea ce percepi, o intaresti. Ii dai apa la moara. Crezi in ea. Si ii faci statuie, apoi o atragi in realitate si-ti spui: „Am avut dreptate, m-am gindit eu ca-i adevarat ceea ce se intimpla”. Dar, oare, la ce iti foloseste dreptatea mintii si ce folos iti aduce ea, cind tocmai mintea negativa se straduieste din rasputeri sa-L ascunda pe Dumnezeu de tine. Cind tocmai dreptatea mintii si suferinta ei inabusa vocea inimii tale, in care singurul Adevar este bucuria si iubirea ta pentru tot ce inseamna viata. Mintea te indeamna sa repeti scenariul ei debusolant, sa te scufunde in frici si-n deserturi interioare in care speranta ta de supravietuire este continuu amenintata! Mintea te duce printre „rai”, printre evenimente devastatoare si prin intimplari fantasmagorice pentru a-ti confirma ca „ai avut dreptate”! Dreptatea mintii nu este, insa, dreptatea inimii. Adevarul mintii tale se va schimba de indata ce vei incerca sa vezi cu aceeasi minte acelasi lucru dintr-un unghi diferit. Abia cind vei izbuti sa faci aceasta, inima va putea – la rindul ei – sa se faca auzita. Iar glasul ei va mingiia toata suferinta mintii, pentru ca-n glasul inimii te iubeste si te cheama Dumnezeu!
Dar, atunci cind iti asculti prea mult mintea, nu-ti mai poti asculta si inima. Glasul inimii se topeste pe masura ce devine mai puternic glasul mintii, dar si atunci sau tocmai atunci tu poti intelege ca te-ai indepartat de inima, caci iti va fi clar ca nu mai simti caldura, iubire, prietenie, nu mai esti multumit si nu mai poti vedea ceva de apreciat in jurul tau. Numai inima poate aprecia cu adevarat. Ea poate iubi, ea poate vedea si intelege, ea poate multumi si poate gasi frumusetea in cele mai marunte lucruri. Glasul inimii este glasul iubirii. Cind iubim, ne ascultam inima. Cind gindim frumos, gindim cu gindurile inimii.
National
