Intrebarea cea mai frecventa a omului care ar vrea sa aplice principiul „mintea creeaza realitatea” este aceasta: „Cum sa spun ca-mi merge bine daca-mi merge rau? Cum sa spun ca ma simt bine cind ma doare capul? Cum sa mint ca omul acesta este minunat, cind el este un ticalos?”. Si, intr-adevar, pare un non sens. Pare ca esti in conflict cu realitatea de indata ce afirma ca lucrurile sint bune si ele merg cu susul in jos. Dar aceasta face omul in fiecare zi fara macar sa observe si fara a calcula consecintele acestei „minciuni” mentale. Cine n-a trait situatia in care s-a simtit mizerabil la o petrecere, fara ca pretextul exterior sa ofere motivatii pentru aceasta? Ce facem noi cind avem o casa, o masa, o piine, un salariu, un copil si multe alte lucruri capabile sa ne aduca multumire mentala? Pai, ne gindim ca nu avem destul. Este arhicunoscut sindromul femeii: „Nu aduci destui bani acasa” si, cu timpul, barbatul se trezeste ca nu mai aduce destui bani de-adevaratelea! Cum de avem atita libertate de a minti ca ne este rau, ca nu avem lucrurile ce ne stau linistite de jur imprejur, de vreme ce ele sint reale, dar – de indata ce vine vorba sa vedem macar putinul pe care-l avem cind ne merge prost, mintea nu vrea cu nici un chip sa minta? Nu-i asa ca mintea minte cind vrem noi, dar se trezeste dornica de adevar tocmai cind avem posibilitati sa ne simtim mai bine? Mintea nu vrea sa minta ca ne este bine, dar minte fara oprire ca ne este rau cind ne este in mod clar bine. Goana mintii dupa starea de rau pare un deliciu secret, din care ea se hraneste, pentru a-si crea problemele si a-si justifica suferinta. Mintea se umfla in pene in fata adevarului negativ, prin care-si procura suferinta si, prin aceasta, isi autoconfirma masochismul, dar – in fata perspectivei de a-si modifica starea de rau, ea se impiedica de adevar. Ea vrea sa vada adevarul cind el arata ca o vulpe stoarsa de blana. Nu-i mintea umana interesanta? Nu cauta ea cu luminarea „acul suferintei” in carul cu fin, ca sa se intepe cu el pina la os? Cam acesta-i obiceiul nostru de zi cu zi si cam asa ne perpetuam suferinta. Pe masura ce vedem obiectele negre ale realitatii, ele se ivesc mai mult si mai mult in calea noastra, doar-doar o zice si mintea: „Ceva bun trebuie sa fie pe aici!”. Iar experienta arata ca pina la urma, epuizata de atitea belele si complet incurcata in suferinta, mintea prinde a se gindi la Dumnezeu, a spera intr-o minune, a cauta ceva care s-o scoata din beleaua in care s-a dus singura. Mintea se autojustifica pentru alegerile ei neinspirate si pentru tendinta de a aluneca mai mult in capcana negativitatii, creindu-ne impresia ca Dumnezeu ne da suferinta. De fapt, o afirmam singuri si o facem mintind. De ce n-am minti atunci ca ne simtim bine cind ne este rau, de ce n-am crede ca sintem bine, deja, sa vedem ce se intimpla? De ce ne inspiram continuu si numai cu un aparent discernamint din scenariile negative pentru a face unele si mai dezastruoase, si mai grave? Cu siguranta, avem posibilitati pe care nu le folosim. Propria noastra frumusete sta ascunsa sub zgura si ceata deasa a obisnuintei de a ne energiza prin imagini, iluzii si manifestari ale raului. Si, atita vreme cit abia asteptam sa ne luam (vampiric) urmatoarea doza de energie din suferinta altuia, atita vreme cit ne invioreaza pina si propriile alergari pentru rezolvarea problemelor, este de inteles de ce nu ne place sa ne mintim decit in sens negativ. Daca-i bine, mintim linistiti ca-i rau. Daca-i rau, nu mai putem minti de frica sa nu cumva sa ne fie bine si sa ni se strice teoria!
National
