Scandalul celor 10 spioni rusi arestati de agentii FBI duminica pe Coasta de Est a SUA se afla, de la inceputul saptaminii, pe primele pagini ale marilor cotidiene din Vest. Mai ales ca are „ingredientele” unui blockbuster hollywoodian. Agenti „adormiti” infiltrati in orasele americane de catre SVP (Serviciul de Informatii Externe al Federatiei Ruse) in urma cu trei decenii, ale caror „acoperiri” sint atit de bune incit nimeni nu stia ce sint, ba chiar si o frumoasa roscata cu ochi verzi, cunoscuta sub numele de Anna Chapman, pe post de femeie fatala.
Nu lipseste nici „tinta”: un partener de afaceri al familiei Clinton, Alan Patricof, unul dintre „stringatorii de fonduri” ai Partidului Democrat. Exista insa si un „dar”: eficienta nemaipomenitei retele de spionaj lasa mult de dorit. Fapt care reiese si din dosarul intocmit de FBI, care are numai 37 de pagini. Cum investigatia a durat, zice-se, 10 ani, asta inseamna 3,7 pagini de rapoarte operative anual… Imediat dupa arestare, au urmat procesele, desfasurate in mai multe orase americane. In cursul audierilor a rezultat ca absolut toate datele „strinse cu greu” de „agentii adormiti” ai SVP-ului (care a investit milioane in aceasta operatiune) puteau fi obtinute, foarte usor, „luind notite” din citeva cotidiene americane si din bloguri politice. Cit despre metodele folosite, erau la nivelul anilor ’40 si ’50: rapoarte scrise cu cerneala invizibila trimise prin posta. Singura realizare a spionilor a fost aceea de a-si asigura o existenta confortabila in SUA, dupa standardele americane.
In loc de incheiere: cind l-a invitat pe omologul sau rus, Dimitri Medvedev, la un hamburger, presedintele american Barack Obama l-a intrebat: „E adevarat ca ma spionati?” Dovada ca stia ce va urma, pentru ca intrebarea a fost pusa inaintea ultramediatizatei arestari. La rindul sau, fostul presedinte Bill Clinton – care l-a vizitat recent pe premierul rus Vladimir Putin la resedinta acestuia de la Novo Ogariovo – si-a exprimat speranta ca “incidentul nu va afecta destinderea relatiilor ruso-americane”.
Mircea Bujoreanu