O fapta buna a lui Adrian Paunescu

In anii ’80, Valentin Ilie era unul dintre personajele pitoresti ale Constantei. Fusese muncitor necalificat la Navodari, tatal meu l-a ajutat sa intre la o scoala de comert, a ajuns responsabil de shop la Eforie Nord, scria poezii, avea singe in el si ceva, o firimitura din Dinescu. S-a apucat si de pictura, se credea un mare artist marin, facea confuzii culturale delicioase, iar shopul lui se transformase intr-un cenaclu funambulesc, unde veneau suedeze si colonei de Securitate, sefi de PECO si scriitori. Asa l-a cunoscut si Adrian Paunescu, ba chiar l-a publicat si in „Flacara”. La un moment dat, securistii carora le umplea portbagajele cu sucuri Sinalco, bere Radeberger si ciocolata Toblerone s-au plictisit de el si l-au arestat, iar pe sotia sa, Clara, o unguroaica frumoasa, cu ochi albastri, au aruncat-o de pe unul din hotelurile acelea inalte din Eforie Nord — Meduza sau Steaua de mare. Cu Clara avea o fetita, Astrid, care a devenit balerina si s-a maritat in Noua Zeelanda. Din puscarie l-au scos Adrian Paunescu si Nicolae Cristache. Acesta din urma a scris, in „Flacara”, un articol induiosator, intitulat „Astrid”, conceput ca un dialog cu fetita de 8-9 ani de atunci. „Tatal meu e bolnav, e la spital”, ii spunea Astrid lui Cristache. Dupa ce a iesit din inchisoare, Valentin a venit intii la noi acasa si ne-a marturisit, cu gramatica lui precara, ca „a plins toate fetele de la posta cind a citit articolul”. In vara aia, Valentin m-a dus (alta data n-am mai fost) de doua ori la cenaclul lui Paunescu, intii la Cogealac, un sat de machidoni din Dobrogea, si apoi la Mamaia. Paunescu a cotizat putin la cultul lui Ceausescu, dar eu auzeam doar ritmurile folk, nicaieri drumul dintre chitara si inima nefiind mai scurt ca la mare. Mi-a placut mult. Aveam 14 ani.