Efectul Mozart

Fiindca, asa cum v-am dovedit in nenumarate rinduri de-a lungul timpului, stiinta ma preocupa in cel mai inalt grad (de pilda, prietena mea a acceptat faptul ca stau noaptea la televizor pina pe la 2-3, cind incep documentarele alea bune), va retin un pic atentia cu o recenta descoperire: asa-numitul efect Mozart nu exista.
Pentru cititorii care nu sint prieteni ai stiintei (nu cred ca exista asa ceva, adica sper ca asta e articolul pentru „Gazeta Academiei Române” si ca nu l-am dat din greseala in alta parte), trebuie sa spun pe scurt ca efectul Mozart a fost descoperit de doi cercetatori americani, Shaw si Rauscher, care pretind ca muzica lui Mozart te face mai destept (ma rog, ei mai pretind si alte chestii, de pilda, ca si-au sacrificat pentru aceasta descoperire ani buni din viata pe care ar fi preferat sa-i petreaca impreuna cu sotiile lor, in vizite la socri etc.). Studii ceva mai recente au demonstrat insa ca singurii subiecti la care se verifica efectul Mozart sint Shaw si Rauscher – americanii au pus imediat pe picioare un site pe care comercializeaza CD-uri cu muzica, aceleasi pe care le-ati putea lua din magazin de la cosul cu reduceri, doar ca ei le vind la pret triplu, si s-au umplut de bani – zic eu, o dovada destul de clara ca sint destepti.
Dupa Shaw si Rauscher, alti oameni de stiinta, invidiosi probabil ca ei n-au aparut in tabloide, ci au luat doar un rahat de Nobel, au mers si mai departe si au spus ca nu doar Mozart te face mai destept, ci muzica clasica in general. Ca prieten al muzicii (da, si asta ma preocupa, pe linga stiinta, dupa ce se termina documentarele alea bune, pe la 6 dimineata, tin sa va informez ca dau imediat pe Mezzo sau pe Arte), va reamintesc ca nazistii ascultau Wagner si totusi nu erau foarte destepti. E posibil sa existe insa si un efect Wagner: degeaba devine subiectul mai destept ascultind Mozart, fiindca dupa aia baga niste Wagner si se prosteste la loc.
O alta dovada ca muzica lui Wolfgang Amadeus te face mai destept e aceea ca, dupa ce o asculti, poti in general sustine o conversatie despre muzica lui Mozart, ceea ce indeobste nu e considerat a fi un semn de prostie (adica n-am auzit pe nimeni spunind „uite-l si pe Banel ala ce prost e, stie tot Catalogul Koechel”). Din nou, compozitiile lui Wagner par a avea si in acest caz efectul contrar: va invit sa ascultati „Inelul Nibelungilor” si sa-mi spuneti daca ati priceput ceva sau dupa aia ati inceput sa simtiti dorinta de a da aiurea cu piciorul in minge si de a alerga ca disperatii pe un teren de fotbal.
Insa cel mai bun argument ca totusi Shaw si Rauscher au gresit mi se pare ca este insusi Mozart: el asculta muzica de-asta de la 5 ani, si totusi era un tembel. Desigur, asta daca nu cumva istoricii viitorului vor descoperi ca in timp ce compunea, Mozart, ca sa nu se plictiseasca, asculta altceva, de pilda Wagner sau Moga.