Cel caruia ii piere rabdarea nu poate astepta sa treaca noaptea si nici sa treaca ziua. Omul nerabdator sta cu un picior in prezent si cu alt picior in viitor, dar niciodata nu poate resimti certitudinea unei clipe. Nerabdarea este semnul unei absente aproape cronice a certitudinilor in viata. Nesiguranta vibreaza din fiecare respiratie a omului fara de rabdare. Intr-un carusel al nevoilor neimplinite se invirte sufletul nerabdator si intr-o sonora si extrem de epuizanta forta a fricii de el insusi. Nerabdatorul nu are timp pentru ca el tremura inconstient in fata timpului. Nici un alt om nu se simte mai grav, mai tulburat si mai nefericit in fata propriei sale virste si nu-si ascunde anii cu mai mare chibzuinta decit el. O frica nebuna de viata il tiraste catre viitorul inexistent si-l dezmembreaza in trairea prezentului. Viata fara de rabdare este un fel in care fiinta umana spune cu disperare: „Mi-e frica!”. Frica de zi si frica de noapte, si frica de sine, si frica de existenta insasi. Daca esti nerabdator, poti suferi de insomnie si poti infrunta in noptile adinci si linistite glasul inspaimintator al tacerii, in care te simti de-a dreptul pierdut. Prin noptile nerabdatorului circula nestingherite stafiile tremuratoare si angoasa singuratatii ia forme subtile, voalate, care bintuie pentru a grabi sosirea diminetii. Cind nu ai rabdare, te simti tu insuti fericit acolo unde zgomotul este mai intens si multimile devin certitudini ale sigurantei tale! Tinerii se simt bine in mijlocul multimiii pentru ca pe ei ii caracterizeaza nerabdarea. Ei sint nerabdatori sa vina viitorul, ei asteapta cu infrigurare sa fie maturi, sa le ia locul parintilor si aceasta in numele unei libertati care se vede lucitoare din umbrele tineretii. Batrinii, insa, transforma nerabdarea in insomnie. Cind timpul trece repede esti prea tinar si nerabdator; cind timpul trece prea greu, esti virstnic si nerabdator si-n ambele ipostaze speri la cit mai mult „viitor”. Nerabdarea este o dimensiune universala a fiintei umane; poate de aceea apostolul Pavel a pus rabdarea printre virtutile cele mai mari ale lumii. Caci rabdarea este insasi bucuria de a trai acum, pur si simplu. Si noi nu ne bucuram sa fim, cit sa facem. Daca nu facem ceva, nu mai avem rabdare. Daca nu construim, nu manipulam obiecte, nu ne pierdem in hirjoana de-a munca, de-a distractia, de-a viata, nu mai percepem viata. Sufletul se pustieste tocmai pentru ca el invata sa faca ceva pentru a exista. Nici o consolare nu-l poate scoate din acest teribil carusel al goanei dupa viata, daca el nu se simte mereu ocupat cu ceva. Si, cu cit se zbuciuma mai mult, cu cit alearga dupa viata din viitor, cu atit subrezeste omul prezentul si sfirseste prin a submina forta vietii. Cu cit cauti mai multa viata, cu atit ea se sustrage, aluneca printre degete. Iar nerabdarea este semnul acestei alunecari grandioase a fiintei in ceva ce nu s-a intimplat. Lupta cu timpul este insasi frica noastra de viata si frica noastra de mirosul calm si linistit al sfirsitului. Nerabdarea este frica de sfirsit si de aceea vrem sa incepem mereu altceva. O alta zi, o alta seara, o noapte noua, o viata, un vis. Ceva sa inceapa, cind altceva nu s-a terminat. Sa facem exercitiul „rabdarii”, dar nu rabdarea care ne duce in frustrare si ne predispune la depresie, cit pe aceea spirituala, capabila sa ne aduca momente de gratie si clipe de frumusete ce se ivesc din insasi starea noastra interioara.
National
