Am auzit zilele trecute cuvintarea unui preot, care a spus – intre altele – ca „rugaciunea este starea de vorbire cu Dumnezeu”. Cind omul se roaga, vorbeste cu Dumnezeu Insusi. Noi am spune ca „insasi vorbirea noastra este rugaciune” si simpla stare de a vorbi cu noi insine, a vorbi despre altii sau numai a gindi inseamna a vorbi cu Dumnezeu. De aici, de la prima zvicnire a cuvintului – exprimat chiar in forma sa de gind, incepe rugaciunea omului. „Cuvintul era Dumnezeu” spune Biblia. Dar, oare, de ce nu sintem noi constienti de aceste simple si puternice taine ale Creatiei si ale vietii, scrise in cartea de capatii a lumii? De ce nu observam si nu aprofundam „tainele cuvintului” pentru a-i gasi si regasi puterea creatoare, in care salasluieste insasi puterea lui Dumnezeu de a ne arata drumul catre lumina? Noi spunem raspicat si cu toata credinta ca prin cuvint toate cele stricacioase ale omului se pot indrepta. Propriul nostru „cuvint”, rostit in taina ori cu voce tare, ca gind ori ca vorba se inscrie cu litere de lumina pe marea tabla a constiintei, devine vibratie si apoi determinant al comportamentului, al atitudinii, al vorbei rostite si al faptei. Cum a spus Isus: „Prin cuvintele voastre va salvati si prin ele va osinditi”. Dar, noi luam toate aceste taine profunde ale creatiei ca pe niste clisee, le tot auzim, le stim, dar nu le aplicam. Pare ca preferam mai degraba osinda de sine, prin permisiunea „inconstienta” de a rosti si gindi orice vibratie, decit sa ne salvam rostind – pur si simplu – acele cuvinte creatoare de putere, de speranta, de vitalitate si de lumina in noi. Am putea alege sa ne scriem scrisori noua insine. Sa ne spunem acolo tot ce am vrea, tot ce am dori, tot ce am spera pentru noi. Si, in loc sa disecam raul si scindarea mentala a altora, ne-ar fi de folos sa rostim si pentru ei cuvinte folositoare. Daca ne-am incepe zilele in cuvinte roditoare si daca am ingriji cuvintele pe care le gindim si le rostim asa cum fac gradinarii pasionati de frumusetea gradinilor, ne-am trezi in toate diminetile mai apropiati de Sinele nostru si mai constienti de noi insine. Prin propriile noastre vorbe il facem pe Dumnezeu-Cuvintul bun sau rau, ii dam puterea luminii sau pe aceea a intunericului. Am putea alege sa cuvintam ceea ce aduce rod in lume si ceea ce aduce prinos iubirii. Sa ne ingrijim de cuvinte si de ginduri cu mai mare staruinta decit de orice altceva, caci prin cuvintul rostit, fie el la biserica, pe strada, la o intrunire sau la restaurant, noi ne rostim rugaciunile. Si, cum ne rugam noi cind palavragim verzi si uscate, uneori doar de dragul de a ne simti mai mari si mai puternici pe noi insine, in vreme ce prin acele cuvinte ne osindim – de fapt! Prin ele ne intoxicam si ne intunecam cugetul, ne sabotam ratiunea si – mai mult – in timp riscam sa ne autoprivam de afectivitate. Iar omul fara inima, fara darul caldurii ce se iveste din inima sa, devine diabolic. Sa cugetam indelung asupra puterii prin care ne luminam ori ne intunecam singuri. Puterea cuvintului este o taina, poate mai mare decit toate tainele, caci din cuvint au fost toate create si prin el se creeaza toate. Sa rostim in fiecare zi cuvinte puternice, luminatoare, binecuvintate, aducatoare de pace si de bucurie. In cuvinte se ascunde factorul cauzal al tuturor problemelor noastre. In cuvinte se ascunde factorul corector al problemelor noastre. Putem corecta erorile de odinioara stind cu dreptate si adevar in propriile noastre cuvinte.
National
