Se terminase meciul Argentinei cu Nigeria. Toate camerele de filmare pe Diego, ca doar el jucase, ce dracu’! Important era dirijorul. Daca as fi rectorul Conservatorului din Buenos Aires, linga do re mi fa sol la si as adauga si cele mai frumoase note ale tangoului: ma ra do na. Si cum spuneam, se incheiase primul concert al lui Maradona din Africa. Si-a imbratisat un discipol, inca unul, pe al treilea — niste sportivi, acolo, si ei, ca sa parafrazez un poet — si l-a gasit pe Messi. L-a luat in brate si a incercat sa-l arunce in acea imparatie a zeilor unde, dintre fotbalisti, a ajuns numai el, Diego Armando. Gest de rara generozitate, sanse minime de reusita. Messi este un muritor de mare — hai, de urias — talent, dar sa nu fortam vazduhul fiindca sintem ziaristi si ne place sa exageram.
Nu, nu m-am apucat sa sculptez statuia de antrenor a lui Maradona. Daca as fi patron de club, adica daca as hotari pe banii mei, nu l-as angaja decit daca as avea garantia ca mi-as scoate banii din vinzarea numelui Maradona, nu din rezultatele obtinute de cei pe care ii pregateste. Dar daca ar fi sa consiliez un miliardar, i-as spune sa-l ia pe Maradona, ca sa-i faca fericiti pe toti saracii latinitatii. Cu Maradona linga un dreptunghi de gazon, chiar si cel mai amarit spectator de la peluza ar simti ca sta in cea mai privilegiata loja. Pentru Maradona, va rog sa acceptati si delincventa lingvistica „cea mai privilegiata”!