Un noul mileniu se asterne in fata noastra. Cu optimism si speranta privim spre viitor. Se intimpla sa traiesc in tara lui “daca” si sa ma hranesc psihic cu “poate ca”.
Se intimpla sa traiesc in tara tuturor posibilitatilor in care toti oamenii de stiinta, fizicieni de renume, sustinatori ai fizicii cuantice, au cerut viza. Nu le-a trebuit mult sa lase dracului Suedia, Islanda sau Elvetia, tarile lor de bastina si de studiu, ca sa decida sa vina aici, la noi, in tara unde “daca” ciobanul din Miorita ar fi fost ceva mai vigilent, “poate ca” balada ar fi fost scrisa altfel.
Ţara mea cuantica le-a pus la dispozitie fizicienilor straini o multitudine de aspecte de revelat, de fapt o groaza de aspecte ce nu-si pot gasi in veci o unica solutie. Avem atit de multe ecuatii nerezolvate incit cercetatorii vor ramine aici cu generatiile, luptindu-se cu “daca” si invocindu-l pe “poate ca” la infinit.
Ţara mea are astfel toate sansele sa ajunga oriunde, din orice punct de vedere, dar tot tara mea n-ar mai fi atit de interesanta “daca” ar ajunge unde ar dori. Si-ar pierde statutul unic si sensul de a “deveni” permanent ceva, fara s-o si faca. “Daca” am duce ceva la bun sfirsit, “poate ca” ne-am pierde rostul in lipsa unor cautari permanente.
“Daca” nu m-as fi nascut in România, “poate ca” m-as fi mutat aici, ca sa nu ma plictisesc si sa nu-mi irosesc viata cu proiecte banale, realizabile.
Monsieur Seftime