Viata fara dragoste este ca pomul fara apa. Mai intii pare ca nu i se intimpla nimic rau unui pom neudat. Apoi, frunzele incep sa i se ofileasca, sa se albeasca, sa imbatrineasca. Chiar o biata ramura imbatrineste fara apa. Asa si copilul, si adultul, si batrinul. Ofilirea in plan uman urmeaza cai ceva mai subtile decit aceea a copacului. Natura imbratrineste si se pierde pe sine in mod limpede, in etape clare. Omul, insa, se ofileste subtil, fara ca el insusi sa-si inteleaga ofilirea. El nu moare fara dragoste, dar nici nu traieste. Nu dispare in neant si nu se imprastie ca cenusa, printre vinturi, dar nici nu da rod. Dragostea este o apa buna pentru suflet si, pentru ca sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede in virful dealului, ca orizontul, ne vine greu sa observam etapele ofilirii sau pe acelea ale infloririi. Omul se ofileste prin neintelegerea vietii sale si infloreste prin trairea si intelegerea ei. Un om fara de flori bintuie pe strazi laturalnice, in speranta ca merge pe arterele principale. Ceea ce te tine in viata atunci cind sufletul tau este ca o roca inghetata este mult mai mult speranta in dragoste, decit dragostea insasi. Speranta singura izbuteste, inca, sa tina loc de izvor pentru sufletul uman aflat in paragina, speranta te ajuta sa crezi ca miine nu te va mai durea spatele, capul, ca viata, familia, iluzia si orice altceva se clatina pe linga tine au sanse sa se reconstruiasca. Puterea lumii (dar nu si puterea sufletului!) se piteste in speranta, mai mult decit in dragoste. Speranta te duce cu mintea in viitor, pe cind dragostea te solicita acum. Ea te vrea acum, aici, cit mai repede si mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe cind speranta in dragoste amina momentul manifestarii, al alergarii, al tinerii de mina, al bucuriei. Pare mai usor sa speri ca te vei bucura, decit sa te bucuri si mai simplu sa speri ca va fi buna dragostea, decit sa-i gusti esenta. De dragoste ne este frica tocmai pentru ca ne cheama acum si pentru ca in prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint. Omul se teme de pierderea propriei vieti prin iubire, fara a sti ca prin ea, numai prin ea viata izbindeste. Puterea iubirii ne face sa ne uitam spre ea cu ochii inspaimintati, ca la o cometa venita sa zdrobeasca viata pe pamint. Am ajuns sa iubim masinile si casele mai mult decit un om, sa ni se para ca iubim mintea sau desuurile, picioarele sau
sinii unei iubite si aceasta pentru ca ne sperie sa recunoastem ca iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit. Nu iubesti pentru ca cineva este mic sau mare, batrin sau tinar, frumos sau bogat. Iubesti, pur si simplu. N-are a face asta cu nimic din afara, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament. Faptul ca iubim fara fundament sperie atit de tare incit omul fuge. Omul are nevoie de apa, ii este sete, se ofileste fara dragoste, dar el cauta ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont in banca, o explicatie, cit de mica. Si, daca nu gaseste nici una, isi pune picioarele in functiune si o ia la sanatoasa. Pentru el este de neinteles iubirea fara logica. Si, in cautarea unei explicatii, te ofilesti, fiindca viata insasi
n-are nicio explicatie. Este, pur si simplu. Sau, viata poate are o explicatie, dar nu una pe care s-o asezam intre granitele logicii si ale ratiunii. Asa cum logica iubirii nu poate fi surprinsa si transformata intr-o metoda, nici logica existentei nu se lasa la cheremul interpretarii rationale. Si, tocmai iubirea, si tocmai viata se sustrag logicii pentru ca ele nu sint un fel de flori de plastic, create de mina omului. Ele sint ca florile naturale; pur si simplu, infloresc.
National