Cel mai placut aspect al decesului unei personalitati culturale, fie ea vedeta rock sau regizor de scurtmetraje de arta finlandeze, este ca brusc toata lumea descopera cit de mult ii aprecia opera. Cu doua-trei zile inainte ca personalitatea sa moara, pe cind avea doar leucemie, ciuma bubonica sau lupus (asta e o boala de care am aflat de la doctor House, pentru care e la fel de comuna ca raceala), nimeni n-ar fi intrat nici macar pe Demonoid sa-i pirateze opera, iar fostii colegi de liceu spuneau despre el: „Ratatul ala? Un serviciu ca lumea n-a fost in stare sa-si gaseasca pina la virsta asta. Eu am incercat sa-l bag la noi in corporatie, sa faca copy-paste 8-9 ore pe zi si sa mai stea in sedinte inca vreo 2, dar daca el a preferat sa scrie poezii/compuna muzica/faca filme si sa-si futa complet viata, eu ce sa-i fac?”.
Ei, dar intr-o buna zi personalitatea culturala are noroc si-si da duhul. Cu aceasta ocazie, brusc viata sa se imbunatateste substantial. Apare la stiri in prime-time, cistiga milioane de prieteni din toate tarile lumii (din montajele de la tv rezulta ca si taranii analfabeti dintr-un sat din fundul Mongoliei depling trecerea sa in nefiinta), mii de femei superbe declara ca a fost marea lor iubire, dar l-au parasit pentru ca nu vroiau sa-i distruga cariera. Lumea picturii/muzicii/poeziei/scurtmetrajului de arta finlandez „se imbraca in haine de doliu”, iar defuncta personalitate mizgaleste/da cu chitara de boxe/recita/regizeaza scene erotice alb-negru „impreuna cu ingerii”. Se descopera ca regretatul a iubit mult România si ca intentiona sa viziteze tara noastra chiar inainte sa fie rapus de o soarta nemiloasa (miloasa, as zice eu, din moment ce a intervenit intr-un asemenea moment), Mindruta si Esca isi amintesc subit ca in tinerete au fost marii lui fani (bine, in cazul lui Mindruta orice e posibil, ca imi imaginez ca pina la 18 ani n-avea curaj nici sa iasa din casa de teama ca-n 5 minute ii enerveaza atit de tare pe ceilalti pusti ca-l joaca in picioare), Ţopescu, ca din cauza lui a renuntat sa mai comenteze nu stiu ce sport, Tatulici, ca l-a pupat in cur prin anii ’80.
Sint convins ca, daca miine ar muri Arvo Paart, sa zicem, milioane de oameni si-ar pune pe Facebook o versiune din „Kanon Pokajanen” gasita pe YouTube (si interpretata de taraful din Clejani), ar da mass-uri pe messenger „S-a stins A.P., lumea muzicii e mai saraca”, si-ar cumpara tricouri cu raposatul fotosopuit in locul lui Che Guevara si s-ar bate pe bilete la un concert omagial unde creatia defunctului ar fi reinterpretata de Stefan Banica Jr.
Iar daca nu stiti cine e Arvo Paart, e OK; n-a murit, deci nu aveti chiar niciun motiv sa faceti inca public faptul ca ati fost cei mai buni prieteni si cei mai mari fani ai lui.
Julius si Pirca