Penitenciar Mark & Spencer

Cind nu sint un pensionar odios care denunta cu vocea sugrumata de indignare specula nerusinata din piata Berceni, sint o mina-sparta fara pereche.
Iata-ma asadar simbata seara la Mark & Spencer, magazinul meu preferat – daca nu stiti, la Mark & Spencer preturile sint atit de mari incit, in mod normal, ar trebui sa scriu texte mult mai bune ca sa-mi permit sa
ma-mbrac de-acolo.
Doamnele vor intelege cel mai bine mica mea problema la cumparaturi: cit de cumplit e sa ti se ofere optiuni. Ar trebui sa existe un singur articol, disponibil intr-o singura culoare, de o singura marime, ca sa izbutesc sa ies in mai putin de o ora dintr-un magazin; altfel, chiar si Claudia Schiffer da disperata cu pungile de pamint: „Sa mor io, Julius, prefer sa ne uitam cum pierde Craiova decit sa mai merg cu tine la shopping!”.
Car cu harnicie in cabina de proba cam doi baloti de haine – doua modele de pantaloni scurti, fiecare de doua marimi, fiecare in patru culori (exista si o a cincea culoare, dar n-am vrut sa exagerez). Apoi, probez si sortez: asta nu, e prea strimt; merge; nu ma prinde culoarea; parca da. Nu ma pripesc deloc – doar imi cumpar pantaloni scurti, nu ne jucam aici.
In sfirsit, astia imi vin perfect. Ma privesc in cele trei oglinzi, din toate unghiurile, si ma declar multumit. Beckhame, Nadale, muriti, ma!
La casa, nimeni. „Saracii, la ce preturi au, cred si eu ca nu sint obisnuiti sa aiba clienti”, imi zic, si ma uit prin magazin dupa un angajat. Imi sucesc gitul pe dupa rindurile de umerase, dar angajatii refuza sa-si faca aparitia. Ma indrept spre iesire sa-l caut pe bodyguard. Gasesc oblonul coborit; ma intorc si abia atunci realizez ca inauntru nu mai e nici tipenie de om – magazinul se inchisese, iar pe mine ma uitasera inauntru. Pun mina pe telefon si o sun pe prietena mea, sa vina sa ma elibereze. Incerc de trei ori, insa nu se formeaza – atunci constat ca in magazin nu exista semnal de mobil. Ma reped ingrozit spre iesire, lipesc telefonul de oblonul care ma tine captiv, dar nu exista pic de semnal nici macar acolo. O sa dorm in Mark & Spencer!
Mai exista posibilitatea sa bat in grilaj, in speranta ca ma aude cineva intirziat prin mall. Momentan, nu fac uz de aceasta solutie disperata – o sa se stringa lumea ca la urs si miine sigur sint pe youtube. Ma ridic pe virfuri, ma tin cu o mina de grilaj si pe cealalta, in care am telefonul, o tin ridicata deasupra capului, cautind semnal. Suna! Accept cu grija apelul, fara sa misc telefonul. Sint pe virfuri, sprijinit cu spatele de perete si agatat de grilaj, si imi lungesc gitul sa ajung la microfonul telefonului. „Mamiii”, urlu, „sint la Mark & Spencer, m-au inchis pe dinauntru!”; apoi ma dezechilibrez si telefonul imi scapa pe jos. A doua oara nu mai gasesc semnalul, nu-mi ramine sa sper decit ca m-a auzit si ca ma salva.
Peste cinci minute, sint cu moralul la pamint. Nu ma va salva nimeni, o sa dorm aici. „O sa-mi pun pijamale de trei milioane! Imi voi asterne sa dorm pe costumele cele mai scumpe, iar pe post de perna o sa folosesc o duzina de camasi de trei milioane jumate!”, strig in gind. „Fir-ati ai dracu’!”.
Bodyguardul si o ceata de vinzatoare ma privesc uluiti. „Ce-i cu dumneavoastra?”. „M-ati incuiat inauntru”, zic. „Eram in cabina de proba. Am crezut ca ati plecat”. „Aoleu! Eram in spate, ne schimbam”. Isi cer mii de scuze. In fine, ridica oblonul si ma elibereaza.
In fata magazinului, prietena mea: „Unde-ai fost? Si de ce ai telefonul inchis de o ora?”. „M-au incuiat inauntru. Eram in cabina de proba si nu m-au vazut”. „Da? Si ce probai tu, ma rog frumos, la Mark & Spencer?”.
Ma gindesc cum ar fi fost sa fi venit acasa dimineata.
„Unde-ai fost toata noaptea?”. „Sa vezi, m-au incuiat aseara la Mark & Spencer…”. „E, normal, cui nu i se intimpla?”.