In ziarul de ieri am vorbit despre “un distins cercetator al fenomenelor spirituale care m-a intrebat cindva «cum se poate sa iubeasca o batrina necunoscuta». Pe pagina noastra de Internet, un cititor a remarcat imediat ca “distinsul” cercetator ar fi trebuit sa stie raspunsul. Iar daca nu l-a stiut, inseamna ca nu era cercetator, cu atit mai putin “distins”. Din punct de vedere al logicii umane sau Eului (pe care-l putem numi si personalitate sau Ego in anumite dimensiuni ale sale) “un cercetator, un specialist, un intelept etc. ar trebui sa stie totul”. Din punctul de vedere al marii intelepciuni ce ne-a fost daruita prin oameni iluminati si
sfinti, virful cunoasterii absolute din postura de fiinta umana este atins atunci cind “stii ca nu stii”. Toti marii iluminati care au putut spune intr-o zi “stiu ca nu stiu nimic” au semnalat prin aceasta topirea, disparitia si stergerea Egoului lor. Caci, cine altul ar spune “eu stiu totul”, sint cel mai mare, mai puternic, mai bun etc. decit Egoul uman? Acesta-i Egoul: acea parte din noi care acumuleaza cunostinte, fie ele din carti, din experiente de viata diferite, se specializeaza, invata, memoreaza la nesfirsit pentru ca toate acestea sa se inregistreze in personalitatea sa. Astfel, cea care “stie totul” este personalitatea; cea care stie ca nu stie este, insa, fiinta purificata. Demersul spiritual (si acest lucru ar fi util de notat de catre oricine cauta un drum spiritual) nu este acela de “a sti” cit mai mult, ci acela de a “purifica/a sterge din memoria subconstienta reactiile, perceptiile, credintele si convingerile acumulate de-a lungul intregii vieti. Acela ce “stie ca nu stie” si are puterea de “a intreba”, de a cauta, de a intelege sau a simti este cu adevarat puternic si – prin insasi recunoasterea neintelegerii sale – el spune ca s-a “dezbracat de Ego” (este cazul “distinsului cercetator). Egoul nu are puterea de a-si afirma necunoasterea. Incapacitatea. Slabiciunea. Si tocmai acesta-i demersul pe care omul il face catre cunoasterea si apropierea de iubirea divina si de cunoasterea lui Dumnezeu; renuntarea sistematica, zi de zi si clipa de clipa la Egoul nostru”. A fi spiritual nu inseamna a acumula cunostinte, cit a purifica, a “sterge”, a scoate din sistemul personal de inregistrare perceptiile din trecut. “A cerceta”, a “invata”, a “cauta”, “a asimila cunostinte din domeniul spiritual” este, insa, o etapa obligatorie pentru oameni. Dar, in clipa in care am inteles ca aceasta-i o etapa, incepem sa simtim ca urmatoarea etapa este aceea de a ne debarasa de toate “zorzoanele Egoului” si, in primul rind, de zorzonul «eu stiu totul». Iisus ilustreaza toate cele de mai sus atunci cind le spune discipolilor sai: “Pina ce nu veti ajunge precum acest bebelus nu veti cunoaste imparatia lui Dumnezeu”! Asadar, marea intelepciune inseamna inocenta completa, care este si scopul adevaratei spiritualitati. La purificarea Egoului, pe care-l putem recunoaste dupa felul in care “vrea sa fie mereu in fata”, care depaseste siragul de masini pe strada, chiar daca nu-l mina nicio graba, cit felul sau de a incalca regulile. Frumusetea inocentei ne intoarce la sufletul nostru curat, capabil sa intrebe precum copilul “de ce floarea-i rosie”? “De ce soarele poate sa rasara”? Acesta-i drumul pe care avem nevoie cu totii sa mergem si inocenta, “nestiinta” este marea intelepciune la care vom ajunge. Si atunci vom intelege ca acela ce ne-a procurat toate suferintele de-a lungul vietii a fost tocmai Egoul care-a pretins ca “stie” mai mult decit Dumnezeu insusi.
National