Ati vazut filmul „Povestea lui Dewey Cox”? Va amintiti cintecul semnat de Marshall Crenshow si John C. Reilly, „Walk hard”? Ei, bine, acordurile country mi-au venit in minte odata cu anuntarea noilor masuri de austeritate gasite de guvern impreuna cu presedintia si FMI. Premierul Boc s-a hotarit pina la urma sa aplice cite ceva din ce a invatat de la maestrul sau politic, cel care diriguieste aproape toate treburile politice importante in stat, fara a le lasa nici opozitiei, nici propriului cabinet timp de respiro. Daca filmul pe care l-am mentionat este o comedie, realitatea de azi a României a depasit demult registrul umorului negru si al absurdului.
„Calca apasat!” – presedintele Basescu n-a obosit in a le repeta asta liderilor PD-L, iar acum Boc face pasul ferm si dureros din punct de vedere social spre stoparea derivei economice. Calca peste promisiunile nerealiste si peste optimistele previziuni pe care ni le vindea cu ceva timp in urma si inmulteste procedurile de soc prin care spera sa stopeze prabusirea economica a României.
Vizati si de data aceasta sint bugetarii si pensionarii. Veniturile acestor doua categorii sint strivite sub calcatura grea a crizei economice, asta dupa disponibilizarile deja facute si inaintea celor ce vor urma. Totusi, nu voi transforma aceste rinduri in rechizitoriu la adresa actualei guvernari: inainte de a se ajunge in situatia dramatica de acum, bugetarii „s-au bucurat” de intregul dispret al celor care ar fi trebuit sa gaseasca solutii practice pentru bunastarea lor si pe care i-au votat de-a lungul timpului cu frenezie: social-democratii. Supradimensionarea efectivului de angajati la stat se datoreaza incapacitatii tuturor executivelor de a impune profesionalizarea sectorului public, intirzierii cu care s-a facut informatizarea institutiilor, refuzului de a lasa mediul privat sa se dezvolte firesc si sa absoarba forta de munca, nerestructurarii sistemului de sanatate, haosului „reformist” din invatamint, coruptiei, nepotismului etc. Oamenii care lucreaza in toate aceste domenii nu au avut cum sa-si faca o minima previziune asupra a cum vor arata viata si cariera lor peste ani si nu au avut nici certitudinea ca mediul privat le poate oferi o solutie sigura. Multi dintre aceia care au experienta si specializari, dar si curajul de a o lua de la capat au plecat demult in strainatate, satui sa astepte, sacrificindu-si anii si aspiratiile, ca lucrurile aici sa se indrepte. Criza economica n-a facut decit sa aduca la suprafata neputintele si esecurile acumulate pina acum.
Exista solutii mai putin rele in afara celor luate de guvernul actual? Daca da, de ce PSD nu le face publice, in loc sa ne ingroape in potopul declaratiilor demagogice? De ce liberalii – preocupati sa le ia fata social-democratilor cu propaganda de stinga – nu ne propun un plan coerent adecvat acestei situatii, totodata un proiect pe termen lung si din perspectiva caruia sa amendeze coerent, responsabil si fara populism curba de sacrificiu impusa de PD-L?
Dincolo de vorbe, mesaje de cainare in extrasezon electoral si actiuni sindicale, un lucru e sigur: un proiect durabil pentru România este absolut necesar. Vremea minciunilor frumoase s-a dus. Guvernantii calca apasat peste categoriile sociale cele mai afectate de criza privind increzatori spre un orizont pe care doar ei il vad. Celor carora li se cere azi sa indure trebuie sa li se explice cind si cum viata lor va redeveni macar ce-a fost.
Radu Lilea