Eventuala crestere agresiva a fiscalitatii ma ingrijoreaza atunci cind ma gindesc la oameni. Prin oameni inteleg angajatii din sectorul privat si pensionari. Dar daca parazitii cu carte de munca la stat ar fi impozitati cu 50%, cu 80%, nu cu 25%, tot as considera ca s-a lucrat blind. N-am boala chiar pe toti, ca mai sint printre ei si medici, si profesori, dar pe bugetofagul de birou — specia care vine la serviciu ca sa-si ingrijeasca muscata din geam, sa hraneasca porumbeii de pe balcon, sa schimbe retete culinare, sa se intrebe daca „Basescu e mai breaz ca Iliescu?” si sa vorbeasca 7 ore din 8 la telefonul fix, pe banii nostri — l-as lasa nu numai fara venituri, ci si fara cetatenie. In schimb, pentru pensionari am toata compasiunea. Nu mila, ca asta ne invata acest sistem facut din sfidare si cersetorie, ca de batrini trebuie sa ne fie mila. In Elvetia, viata incepe dupa 60 de ani. Sa fi vazut domni de 85 de ani, cu sotiile, cum luau prinzul pe vapoare! Peste, sampanie, trabucuri. Iar consecintele se regasesc in generatiile urmatoare. In weekend, adolescentii din Zürich sau Berna o fac si ei lata. La 5 dimineata tipa, se imbrincesc, isi trag suturi in cur pe strada. Dar, spre deosebire de rockerii nostri jegosi, pustii elvetieni comiteau solticariile astea doar intre ei, nu aveau treaba cu alte grupuri, nu le trecea prin cap sa se lege de cineva. La noi, daca nu esti golan, mori de foame. In Elvetia e civilizat si huliganul.