Vinzatoarele sint un alt motiv pentru care merita sa intrati intr-o alimentara comunista. Ca regula generala, sint multe si se pling vesnic ca nu-s suficiente si abia prididesc cu munca, idealul fiind acela de a avea o vinzatoare la fiecare produs. De asemenea, au un sistem complex de bonuri cu care te plimba de la un raion la altul si in final la casa, sistem din care probabil ca s-a inspirat Kafka atunci cind a scris „Procesul” – doar ca l-a simplificat putin, ca sa priceapa si cititorii si sa nu-l acuze ca scrie carti ciudate. Asta se mai intimpla insa si-n alimentarele capitaliste; ce le face speciale e constiinta decaderii lor pe scara sociala, dupa epoca de glorie pe care au cunoscut-o in anii ’80, cind il recunosteau ca fiind peste ele ierarhic doar pe Ceausescu. Nici kaizerul Wilhelm, nici imparatul Carol de Habsburg, nici macar Napoleon dupa detronare nu pareau sa sufere atit de mult dupa puterea pierduta cum sufera o vinzatoare din alimentara.
Desi alimentara comunista e de regula excesiv de mare – de obicei, invers proportional cu numarul de produse dinauntru -, are in spate si un depozit cel putin la fel de mare. Stiinta nu a descoperit inca la ce foloseste acesta, deoarece daca intrebati de un produs care nu se vede in galantar, vinzatoarele va vor spune prompt: „Domnu’, nu avem decit ce se vede”. N-ar fi exclus ca in depozit sa se gaseasca de fapt un spatiu de relaxare cu jacuzzi si fotolii Biedermier; nu putem insa sti, deoarece pe usa lui scrie clar „Accesul interzis persoanelor neautorizate” (si nu e clar de unde s-ar putea obtine autorizatia care sa-ti permita accesul).
Nu am ajuns pina acum la produsele din galantar fiindca nimeni nu pare a le considera ceva esential. Piinea e intotdeauna „de azi-noapte” (se pare ca fabricile de piine tin special niste oameni la lucru noaptea ca sa faca piine veche cu care sa aprovizioneze alimentarele comuniste), brinza si sapunul sint perfect intersanjabile si intotdeauna exista si un vas de plastic cu „smintina varsata” (care seamana destul de mult cu smintina normala, doar ca, din fericire, e mai subtire si curge, astfel ca nu conserva urmele degetelor pe care vinzatoarele le vira in castron sa guste – nu stiu de ce v-ati inchipuit, atunci cind v-au asigurat ca e buna, ca exista o alta metoda prin care sa fi aflat asta). Invariabil exista si niste borcane mari cu bomboane, al caror aspect apetisant sugereaza ca au fost supte putin, apoi puse la loc, si „biscuiti populari” – antropologii nu pot spune precis despre ce popor e vorba in denumirea lor, dar date fiind standardele sale culinare, cu siguranta unul care in restul timpului maninca pamint si radacini mucegaite. Cei mai interesanti sint crenvurstii, a caror culoare te convinge ca istoricii de arta n-au cautat unde trebuia secretul albastrului de Voronet. Daca ar avea cineva curajul sa-i incerce, e destul de sigur ca ar capata puteri supraomenesti sau ar descoperi leacul cancerului; pai lui Fleming i-a trebuit doar o felie de piine mucegaita pentru a descoperi penicilina, nici nu ne putem imagina ce minuni se ascund intr-un crenvursti bleu.
(in numarul viitor: despre frigidere)
Julius si Pirca