*Dupa cinci ani*
In 2005 m-am gindit sa fac o trecere in revista cit de ampla se putea a problemelor din sistemul de sanatate. Rectific, nu doar a problemelor, ci si a posibilelor solutii. M-am inarmat cu reportofon, documentatie si multa rabdare si i-am abordat pe toti decidentii de la acel moment din domeniu: Mircea Cinteza (ministrul Sanatatii), Cristian Vladescu (presedintele CNAS), Liviu Cocora (presedintele Colegiului Medicilor), Dan Peretianu (presedintele Camerei Federative a Medicilor), Ionut Popescu (ministrul Finantelor) si Cristian Hotoboc (presedintele Asociatiei Furnizorilor de Produse Medicale). Spatiu de publicare aveam suficient la dispozitie: analiza era destinata uneia dintre revistele saptaminale care si-au facut un obicei din a gazdui articole detaliate, nu subiecte expediate telegrafic. Nu ca asta ar ajuta la ceva – si asa ajung la observatia care m-a facut ca dupa atita timp sa revin la aceasta tema. Au trecut ani buni, iar spitalele sint la fel de prost dotate si aprovizionate (si nu este un efect recent al crizei economice), cazurile inspaimintatoare care tin prima pagina a ziarelor se inmultesc, pacientii continua sa scoata bani din buzunar pentru a acoperi servicii medicale gratuite etc.
Acum cinci ani, in ciuda problemelor evidente si atunci din sanatate, m-a uimit faptul ca solutii existau. Ba mai mult, in unele privinte administratorii sistemului erau de acord cu jucatorii importanti din sectorul privat (cu furnizorii de produse medicale, de exemplu) si cu organizatiile profesionale ale medicilor. Iar ministrii Sanatatii si Finantelor nu ocoleau raspunsurile la intrebari deloc comode.
Si totusi, ce s-a intimplat de lucrurile nu s-au miscat deloc, ba dimpotriva, unele spitale românesti devenind anticamera pentru morga? De ce nu reactionam in urma dezbaterilor – si doar dupa ce ireparabilul devine realitate? Citi oameni trebuie sa sufere pentru ca asta sa devina stire de prima pagina pentru tabloide si conducerea unui spital sa fie schimbata? Sint primul care o spun: sa nu dam vina pe medici. Nici macar pe aceia din categoria “Ciomu”: pentru ca ei sa existe, trebuia ca nepasarea ca premiza sa functioneze.
De fapt, intrebarea de fond este: de ce pentru a schimba ceva, orice, in bine avem mereu nevoie de scandal si tragedii? Si de ce chiar si atunci lucrurile sint miscate doar cu jumatate de masura? Unii ar putea spune ca rezistenta la schimbare e in natura umana. Eu ma tem ca este “doar” parte din fibra societatii noastre, din felul de a gindi, simti si actiona care ne caracterizeaza.
Radu Lilea