Poate ca nu exista o lovitura mai puternica pe care i-o dam singuri iubirii de sine, o toxicitate mai grava si mai distrugatoare decit aceea extrasa din momentele noastre de suparare pe oamenii care ne insala. Pe aceia despre care credem ca ne priveaza de fericire. Ca aleg sa iubeasca pe altcineva. Si aleg sa fie fericiti fara noi. Cu acelasi gen de traire toxica ne distrugem iubirea de sine si in alte tipuri de relatii, fie ele de afaceri, de colegialitate „intepata”, de vecinatate zdruncinata. Sentimentele si gindurile care ne pot incerca in momentele in care ne simtim neiubiti si abandonati devin otrava interioara, daca nu intelegem necesitatea de a le corecta cit mai rapid cu putinta. Si, daca facem exercitiul de corijare in vremea tineretii, viata noastra de mai tirziu poate sta la umbra si sub semnul dulcelui zvon al bucuriei de a trai. Izvorul rautatii mentale, ascuns in mormane uriase de suferinta, poate fi disipat doar printr-un exercitiu constient de „iubire” pentru cel ce ne tradeaza, ne abandoneaza, ne insala ori ne loveste. Dar – zicem noi – cum sa facem acest incredibil exercitiu de „iubire” pentru dusmanul nostru, cind in interior pulseaza suferinta si dorinta de razbunare?
Iubirea pentru cel ce te tradeaza devine un exercitiu, poate unul dintre cele mai dificile pe care le poti face vreodata, dar si acela care produce reparatii capitale in intregul destin. Intr-un fel sau altul, fiecare om traieste „trauma abandonului” in aceasta viata; unii il cunosc in copilarie, prin parintii care-i abandoneaza. Altii prin parintii care se despart. Si cei mai multi dintre noi o facem prin relatiile de dragoste cu sexul opus sau prin alte relatii, de alta natura. Rolul de abandonat pare un rol principal al fiintei umane, poate si pentru ca invatatura extrasa din el ne duce catre cunoasterea iubirii de sine si a iubirii de altul, a intelegerii si a constientei. Exercitiul pastrarii iubirii in situatii critice este o lectie fundamentala de viata, care trebuie invatata prin intelegere. Daca am reusi macar pentru citeva momente sa vedem cu ochii mintii fericirea celui ce ne tradeaza, daca am putea sa simtim bucurie pentru fericirea pe care el si-o alege cu alta persoana sau altfel decit in prezenta noastra, ceea ce am reusi sa traim ar fi coplesitor. Daca – in loc de obisnuita suferinta interioara – am alege sa gindim binele celuilalt, asa cum el alege sa-l simta si sa-l traiasca, intregul nostru corp ar fi inundat de bucurie si dintr-o data am intelege ca pierderea fericirii este doar o problema de credinta. Pentru a reusi aceasta avem nevoie nu doar de un gind, nu doar de o vaga impresie ca am iertat, ci de practica zilnica a exercitiului de a simti si a-i gindi fericirea celui ce ne-a tradat. Trebuie sa practicam aceasta cu mintea pina cind vom simti instantaneu ca gindul la omul acela ne da bucurie si un profund sentiment de detasare. Schimbarile ce vor urma in viata noastra dupa un asemenea exercitiu ne vor ajuta sa intelegem cita binecuvintare este in iertare si cita libertate este in viata atunci cind respectam libertatea altuia de a fi fericit asa cum alege sa o faca. Situatiile critice sint invatatori puternici: ele ne dezvaluie, ne dezgolesc de aparente si de inchipuiri si ne arata, in acelasi timp, ce mai avem de vindecat, de schimbat, de inteles despre noi insine.
National