Anthony de Mello relateaza ca un om se duce la medic. „Am sa-ti prescriu o reteta pentru vecinul tau”, spune medicul, iar omul bolnav afirma incintat: „Acum o sa ma simt mai bine”. „Nu-i asa ca-i absurd?”, se intreaba De Mello. Nu-i absurd sa ia altul medicamente, pentru ca tu sa te simti mai bine? Nu-i absurd sa crezi ca, daca se schimba vecinul, nevasta, prietenul, copilul sau lumea intreaga tu te vei simti mai bine? Acesta este obiceiul nostru de zi cu zi: credem ca vom fi fericiti, daca se schimba ceilalti. Credem ca ne vindecam, daca ceilalti iau medicamente. Iar realitatea arata ca aceasta este o asteptare sterila, caci nu exista nicio posibilitate de fericire, daca aceasta nu este o stare a constiintei noastre. Cind ne simtim nefericiti, lumea intreaga va capata mirosul straniu al starii noastre si va prinde conturul ei. Forma lumii exterioare ia forma lumii interioare, asa incit schimbarea altuia este un fel in care se trateaza vecinul pentru ca tie sa-ti treaca boala.
Si, pe cit de absurd pare acest lucru, pe atit de mult il folosim in fiecare zi, in vreme ce ne gindim ca absurdul acesta este cit se poate de normal. Este logic si just. Este extraordinar de rational. Le cerem tuturor sa faca lucrurile intr-un mod diferit pentru ca noi sa ne simtim mai bine si ne impaunam cu logica aceasta, fara a-i ghici absurditatea. Daca un copil arunca hirtii si scame pe covor, ne suparam, ceva este in neregula cu copilul! Nu ne simtim bine cu un asemenea copil, care nu sta locului nici o clipa. Dar, daca acelasi copil ar sta prea mult intr-un loc, ne-am trezi plingindu-ne de inactivitatea copilului. Am crede ca-i bolnav si iarasi nu ne-am simti bine. Oricind vrem sa nu ne simtim in largul nostru, gasim o motivatie exterioara, un vinovat, o scuza, un comportament, o atitudine nepotrivita la cineva sau la noi insine pentru a ne justifica starea de rau. Respingerea starii de bine devine o stare de rau, pe care o putem smulge din orice. Putem observa ca-i prea cald afara ori ca-i prea frig. Putem sa ne simtim rau pentru ca ploua ori pentru ca nu ploua. Pentru ca x a pus farfuria cu fata la perete si nu invers, pentru ca cearsaful este prea apretat sau pentru ca nu-i apretat, pentru ca sotul a venit prea devreme sau prea tirziu si pentru ca sintem prea singuri ori – dimpotriva – nu avem destula intimitate. Avem capacitatea de a lua motive de „rau” din orice si prin oricine, oricind si oriunde. Si chiar folosim aceasta ca pe-o unealta pretioasa. Apoi, tot noi strigam: „Daca ei s-ar schimba, noi am fi fericiti!”. Iata ca viata face ca fiecare lucru sa fie normal acolo unde este. Ploaia si soarele, caldura si frigul, farfuria si scama de pe covor, copilul cuminte si copilul obraznic; toate fac parte din existenta fireasca. Cind nu ne simtim prea bine in firesc este doar pentru ca alegem sa ne tratam „vecinul”. Si vecinul n-are nevoie de tratament. El este firesc. Ceea ce vedem noi, insa, este faptul ca vrem un firesc al nostru. Unul personal. Un firesc care se poate rasuci miine, asa incit il vrem cum era ieri si ajungem sa credem ca alaltaieri, cind ziceam ca-i rau, era mai bun decit azi. Povestea lui De Mello ne spune intr-un mod frust si plin de umor, in acelasi timp, cit sintem de absurzi. Noi vrem si cerem sa se schimbe altii, sa se trateze ei. Si, daca ne implineste intr-o zi Dumnezeu dorinta si nimeni nu ne deranjeaza, vom descoperi cu uimire ca suferim oricum. Din acest punct ne acceptam „boala”, precum si necesitatea de a primi noi insine reteta, nicidecum vecinul!
National
