Am vazut-o pe viitoarea sotie a lui Dorel. Dorel, muncitorul din reclame, ca sa nu existe confuzii (nu stiu de ce am facut aceasta precizare, ca si cum ar mai exista si Dorel laureatul Nobel sau Dorel exploratorul polar).
Duminica, pe undeva prin zona Pietei Sudului, un cuplu cu o fetita de 4-5 ani, la plimbare in fata blocului, la batatorul de covoare. Apare si unchiul copilei, un tip rafinat (iti dadeai seama imediat dupa tatuaje). Isi aprind toti trei tigarile, un gest firesc atunci cind ai iesit cu copilul la aer. Fetita incepe sa tuseasca (cred ca era ceva in aerul ala, probabil E-uri sau radicali liberi). Tuseste gros si tare, parca a bagat doar mahorca in toti cei 5 anisori ai ei. Se vede ca stringe si saliva in fundul gurii (sa-mi spuneti daca sint scirbos, da?) “Hai, hai” o incurajeaza parintii. Cu un ultim efort, fetita isi aduna toata saliva strinsa cu grija, horcaie un pic si o scuipa pe jos. “Bravo, fata tatii” zice, evident, taica-su. “Ai vazut”, zice unchiul, “exact ca un om mare”. Parintii il aproba, fericiti. Trecatorii privesc si ei admirativ la baltuta de flegma de pe trotuar.
Acum, spuneti sincer: daca ati vrea sa va faceti baiatul muncitor, un vrednic urmas al lui Dorel, nu i-ati cauta o fata ca asta de nevasta? Si ati rezolvat simplu si cu cadoul de nunta. Nu, nu carti. Cadoul ideal ar fi un lighean mare. Nu de alta, dar chiar si cel mai bun parchet se umfla daca scuipi prea des pe el, si nu intotdeauna ai chef sa te ridici din pat si sa te duci pina la geam cind iti vine sa scuipi.