“Pandane tata, nu mai scapi”, imi zice domn’ doctor in cabinetu’ lui printre ochelari. “Cum adica nene?! De ce sa nu mai scap?”. “Deci, Pandane, dupa cum bine stii, oamenii de stiinta confirma toata povestea cu universul cuantic, cu care ne-ai innebunit pe toti aici. Adica ai dreptate Pandane. Iar asta confirma ca nu esti nebun. Asa ca nu mai ai ce cauta aici. Cind se va intruni comisia de diagnostic voi sugera sa-ti dea drumul fara audiere, pe raspunderea mea”. Aoleo, am imbulinat-o. Ce naiba fac daca ies de aici, gindesc eu in sinea mea disperata. Jurnalist nu mai pot sa fiu ca am dunga rosie pe buletin. “Aaaaa… Apropo domn’ doctor, dar de dunga de pe buletin scap”, intreb eu intr-o doara. “Asta nu stiu Pandane. La internare ai avut un diagnostic corect. D-aia nu cred ca poti sa scapi de dunga. In anale, vei fi considerat nebun toata viata”. “Domn’ doctor, in conditiile astea nu vreau sa plec. Ce fac eu afara? Ma apuc sa cultiv fluturi? Sau poate imi fac o crescatorie de turturi… Sau sa pescuiesc fragute in sezon. Hai, chiar asa domn’ doctor, daca ies afara sint halit. O sa dorm prin copaci, zau asa!”. “Nu stiu Pandane ce-o sa faci tu afara, dar din punctul meu de vedere esti sanatos, asa ca nu mai ai ce cauta aici. Luna viitoare vine comisia si stabilim atunci”. “Bine domn’ doctor, cum zici matale. Auzi? Ţi-am povestit de Ţonel?” “Nu Pandane, nu mi-ai povestit”. “Deci, Ţonel este cel mai bun prieten al meu si are, ca si mine, puteri paranormale. Atit de paranormale incit si-a construit casa unde locuieste si acum inainte de a se naste. Atit e de tare. Traieste in prezentul contiunuum si face dese escapade in viitor. Si mie-mi povesteste tot. Si avem si un prieten bun, comun. E vorba de Dindirica, mare poet, sculptor si filozof. Cel putin la fel de mare ca Leonardo da Vinci. Pacat insa ca Dindirica a murit la nastere…” Domn’ doctor se uita la mine asa, intr-o dunga. “Pandane, tu vorbesti serios?”. Nu-i raspund. Ma-ntorc brusc si-i fac, in drum spre salon, un semn exhaustiv cu mina…
Pandan Bogturu
