Arestarile persoanelor publice sint Raiul avocatilor si butonul care porneste masina de barbierit reputatii a presei. Chipul, numele si faptele celui retinut aproape ca nu mai conteaza. Acesta mesteca parizerul enuntului „am incredere in justitie”, dupa care devine el insusi o bucata de parizer bagata intre cele doua felii de franzela — justitia si media. Fiecare tabara se remarca asa cum poate. Reporteritele infig microfoanele in mandibula celui incatusat si pun intrebari absurde, iar avocatii fac acrobatie printre vicii de procedura si incearca sa epateze prin efecte oratorice. Cind interventia televizata in direct se termina, domnii in robe isi suna anturajul. „Mi-au pus aia numele pe burtiera?”. Dupa citeva zile, cei care au fost plimbati in catuse sint scosi din arest ca niste eroi. Eroi de citeva secunde, pentru ca prim-planul este iarasi ocupat de fertilul dialog dintre avocat si ziaricioaica. Iar fraierul din fata televizorului uita de foame, alimentindu-se cu surogatul unor dileme precum „a colabora inseamna a turna?” si „cind s-a facut magaria? Cind li s-a dat drumul sau cind au fost priponiti?”.