Contemplu, cu nasul lipit de geam, copacii inmuguriti din gradinita stabilimentului. A venit primavara. Sint melancolic si incerc sa nu adorm de atita liniste. Motanul Virgil toarce domol pe pervaz. Nici nu ma baga in seama. La un moment dat usa salonului se deschide si-si face aparitia in toata splendoarea bucatareasa stabilimentului. Pe numele ei Anuki, bucatareasa este o femeie asa, mai solida, si s-a propasit in România din Gabon (Africa) in urma cu citiva ani. Nu zic, gateste bine, dar n-o prea inteleg cind cauta ingrediente pentru mincaruri prin curtea si gradina stabilimentului. “Muna zua, mon Bandan!” “Buna Anuki, ce te aduce la mine in salon?” “M-a drimis mon doctor sa intreb Bandanu daca doleste sa manince kuridaki-abol, be limba mea. Cum ii zice. Ala de face mehehe…” “Vorbesti de miel”. “Da, da, mel. Pentru masa festiva”. “Da, Anuki, maninc…” Si acestea fiind spuse, falnica noastra bucatareasa se retrage timid din salon. Chiar asa, gindesc eu. Incepe nebunia de Paste. Oamenii dau navala sa cumpere tone si tone de mincare din care vor arunca dupa aia jumate. Ma rog, acu’ e criza, dar tot mult vor cumpara. Se inghesuie peste tot in toate pozitiile sa cumpere cozonaci, miel, oo, bauturi si multe, multe altele. Vor sa se simta satui ca sa fie fericiti. Ca pentru ei fericirea trece musai prin stomac. Da pentru ciine pe unde trece? Prin creier? Pai care ar fi atunci spiritul sarbatorilor de Paste sau a oricaror sarbatori religioase? Ce ar trebui sa facem? Sa mergem la biserici? Sa fim mai buni? Sa invatam sa iertam? Sa fim plini de compasiune? Poate… Dar cine are timp de toate “prostiile” astea? Sint lucruri concrete de facut care tin de realitatea concreta. Aceeasi realitate care pina la urma te ingroapa cu gratie. Totusi ce ar trebui sa facem? Unde ar trebui sa privim? Deodata, motanul Virgil imi sare pe piept. Saritura a fost puternica si ma cam doare in dreptul inimii. Pun mina pe piept. Sa fie oare un semn? Adica ce? Trebuie sa ma uit in inima? Se poate… Poate ca Virgil stie mai bine…
Pandan Bogturu