“Antichrist” – un horror pentru depresia lui Lars von Trier

*Premiera cinematografica*

“Antichrist” (“Antichrist”, Danemarca, 2009)
Regia: Lars von Trier
Scenariul: Lars von Trier, Anders Thomas Jensen
Imaginea: Anthony Dod Mantle
Scenografia: Tim Pannen
Distributia: Charlotte Gainsbourg, Willem Dafoe

“Cu doi ani in urma am avut o depresie. Nu puteam sa lucrez. Sase luni mai tirziu, doar ca exercitiu, am scris un scenariu. Era un fel de terapie, dar si o cautare, un test, sa vad daca voi mai face vreodata un film. (…) Munca la scenariu nu a urmat obisnuitul meu modus operandi. Adaugam scene fara motiv. Imaginile erau compuse fara logica sau gindire dramatica. Adesea proveneau din visele pe care le aveam atunci.” – Lars von Trier

Unii il acuza pe Lars von Trier de misoginism. Dar nu e misogin, ci mizantrop. Detesta atit de mult specia umana, incit a cazut in depresie. Ai senzatia ca, pe masura ce eroina sa din “Antichrist” innebuneste, la­sindu-se in voia propriilor demoni, innebuneste si regizorul. Dupa ce a creat o capodopera (“Dogville”), Von Trier isi testeaza geniul intr-un experiment ratat. Teza filmului e clara: Antichristul salasluieste in fiecare om, depinde doar de el cui da cistig de cauza: stolurilor de ingeri sau haitelor de draci. Prologul este magistral: pe muzica ingereasca a lui Händel (aria “Lascia ch’io pianga” din “Rinaldo”, voci – Tuva Semingsen si Karina Gauvin) un barbat si o femeie se iubesc in baie, filmati cu incetinitorul. Prin hubloul masinii de spalat se intrezareste o promisiune a haosului ce va urma. In momentul in care cei doi ating orgasmul, copilul lor se arunca pe fereastra. Desi femeia pare intruchiparea raului, aflam despre barbatul care incearca s-o “salveze” ca nici el nu e tocmai nevinovat. Din replici razlete deducem ca relatia cu sotia sa e destul de rece si umilitoare pentru aceasta. In acelasi mod, aflam ca femeia isi tortura baietelul, punindu-i ghetutele pe dos, si nici fereastra lasata deschisa in camera copilului – desi afara ningea – nu a fost pura intimplare. Cam la acest nivel, geniul lui Von Trier se termina, lasind loc unui horror ieftin si, pe alocuri caraghios. Vrindu-i binele – sau nu? – barbatul isi duce sotia in padure, locul care o inspaiminta cel mai tare. De aici incolo, spectatorul penduleaza intre doua stari: ori ii vine sa vomite, ori ii vine sa rida. Caprioara care se plimba cu puiul mort atirnind din ea, vulpea care spune “Haosul domneste!”, vulturul care maninca puiul sint, toate, elemente ale unui horror ieftin si arhifumat. Ca si scena in care barbatul adoarme cu mina atirnata afara, pe fereastra (?!) si, cind se trezeste, o vede plina de capuse. Cum spuneam, pe masura ce creste supararea pe lume a regizorului, atrocitatile ajung la un nivel insuportabil, iar valoarea filmului scade vertiginos. Da, e adevarat, asa e lumea in care traim, dar Lars von Trier avea la indemina mijloace mult mai rafinate pentru a ne arata acest adevar. “Nu pot oferi nicio scuza pentru <> – spune regizorul – Alta decit credinta mea absoluta in film, cel mai important film din intreaga mea cariera”. Desi prologul in alb-negru anunta, intr-adevar, o mare creatie, iar Charlotte Gainsbourg si Willem Dafoe isi joaca rolurile perfect, partea colorata a filmului duce spre un final marcat de kitsch, intarindu-ne convingerea ca “Dogville” ramine cel mai important film al lui Von Trier. Deocamdata.
Gabriela Hurezean